Viața lui Alexandru Macedonski (I) Dezamăgiri politice
MACEDONSKI, Alexandru (14.III.1854, Bucureşti – 24.IX.1920, Bucureşti), poet.
Familia
Dimitrie, bunicul poetului, şi fratele acestuia, Pavel, veniseră în ţară după înfrângerea răscoalei sârbilor împotriva turcilor, condusă de Karagheorghievici, la care participaseră. Se proclamau descendenţi de voievod sârb şi aduceau sângele iute şi amestecat al balcanicilor, un gust de aventură şi dorinţa de înavuţire rapidă. În 1821 fraţii Macedonski au fost printre cei cu care Tudor Vladimirescu a pornit răscoala în Oltenia, la care, se pare, au contribuit şi cu mari sume de bani.
Alexandru, fiul lui Dimitrie şi tatăl poetului, a urmat colegiul militar la Kerison, în Rusia, şi s-a dedicat carierei militare. Numele său se leagă de evenimentul cel mai însemnat al epocii: Unirea Principatelor. Căsătorit cu Maria, fiica pitarului Dimitrie Pîriianu, din autentica boierime oltenească, şi socotind neîndestulătoare nobleţea sud-dunăreană a înaintaşilor săi, tatăl, Alexandru Macedonski, şi-a confecţionat singur un arbore genealogic fantast, de descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania, mistificare în care ajunse să creadă el însuşi.
General şi ministru de Război în timpul domniei lui Al. I. Cuza (a cărui alegere ca domn o sprijinise), iubitor de fast, ducea o existenţă seniorială, puternic fixată în amintirea copiilor. După pensionarea sa înainte de vreme, chestiunea Macedonski devine pretextul unei înfruntări între partidele liberal şi conservator, generalul fiind rechemat (în ianuarie 1869) ca şef al diviziei teritoriale. Moartea sa neaşteptată, în septembrie 1869, trezeşte în familie bănuiala unei crime, pusă în legătură cu numeroasele duşmănii, pe care şi le atrăsese generalul, fire impulsivă şi dură.
În contrast cu viaţa de lux de altădată, dificultăţile de după decesul tatălui, pensia, considerată neîndestulătoare, oferită de guvern, creează la Macedonski, adolescent pe atunci, ideea persecuţiei şi a ostilităţii mediului, precum şi nostalgia onorurilor oficiale. O atare optică este întreţinută şi de mamă, fire romantică, imaginativă, frământată, chiar predispusă să dramatizeze, dominată de obsesia unei fatalităţi ireductibile, altfel femeie fină, cu o cultură franceză remarcabilă şi cu un adevărat dar al povestirii.
Începuturile literare
Macedonski a primit educaţia care se dădea pe atunci odraslelor unei familii boiereşti: în limba franceză, cu un dascăl în casă, şi, în româneşte, la gimnaziul din Craiova, unde i se certifică absolvirea clasei a IV-a (1867—1868). Colegii şi-l amintesc timid, hipersensibil, cu o sănătate şubredă, trecând adesea prin stări extatice şi de uşoară nevroză, cu o fantezie neobişnuită, avid de afecţiune. Pentru însănătoşire, dar şi pentru studii, mama îl trimite în străinătate. Adolescentul de 16 ani colindă singur Austria, Italia şi Elveţia, apoi din nou Italia. Era înscris de formă la Institutul Schewitz din Bucureşti si chiar la Facultatea de litere. Debutase în „Telegraful român” (1870) de la Sibiu cu o poezie trimisă din străinătate: Dorința poetului. În 1872 e la București pentru a-şi pregăti cel dintâi volum, Prima verba, apărut în acelaşi an.
Între timp situaţia averii familiale devine tot mai nesigură. O slujbă administrativă sau birocratică, oricare ar fi fost ea, îi trezea o adevărată repulsie lui Macedonski, atât de mândru de nobleţea originii sale. Se adaugă la aceasta credinţa în misiunea poetului, în geniul lui, care îl ridică deasupra existenţei comune. „Complexul genialoid” al poetului, altoit pe mândria sa aristocratică, se formează încă din vremea începuturilor sale literare. Câteva recenzii binevoitoare îi dau o încredere de nezdruncinat în calităţile poeziei sale.
În căutarea gloriei politice
Totuşi, în această perioadă, Macedonski îşi canalizează energia spre altă cale posibilă de dobândire a gloriei şi de împlinire a unui destin pe care şi-l voia excepţional: politica, mai ales cea antidinastică (materializare în fapt a unor mai vechi resentimente familiale contra principelui străin), îi oferea posibilităţile unei afirmări pe care o visa spectaculoasă). Macedonski intră în partidul liberal şi scoate gazeta „Oltul” (1873). Atacurile antidinastice şi enunţarea unor principii, susţinute cu impulsivitate şi inabilitate chiar împotriva propriului său guvern, atrag atenţia asupra lui. Campania continuând cu o şi mai mare energie pamfletară, Macedonski va fi judecat şi arestat pentru un articol (din „Oltul”), care cerea cu maliţiozitate publicarea unei genealogii a familiei domnitoare. Procesul şi zgomotul din jurul numelui său îi dau mari satisfacţii. Va relua în presă (în „Telegraful”, 1875) atacurile antidinastice şi va susţine idei republicane. Curând încearcă o mare dezamăgire, căci se vede şters de pe listele liberale ale candidaţilor pentru Cameră.
Macedonski intră atunci în gruparea celor nemulţumiţi de noul guvern liberal, sub conducerea lui N. Blaramberg, şi, împreună cu Bonifaciu Florescu şi Pantazi Ghica, scoate „Stindardul” (1876). Numit, după multe insistenţe, director al prefecturii judeţului Bolgrad, este silit – după câteva luni – să demisioneze. Macedonski ajunge în opoziţie şi se ridică, în „Vestea” (1877), împotriva lui C. A. Rosetti şi a „viziratului” politic al lui I. C. Brătianu. Primul, pentru a-l potoli, îl numeşte, fără să-l consulte, controlor financiar. Macedonski, care se socotea astfel retrogradat, izbucneşte în presă împotriva acestei funcţii „incalificabile”, enumerându-şi meritele de combatant liberal. Solicită lui M. Kogălniceanu postul de ataşat de legaţie, dar e numit director de prefectură la Silistra Nouă (noiembrie 1878), funcţie pe care poetul o acceptă, deşi, sigur, n-o socotea pe măsura posibilităţilor sale.
Administrator pentru o vreme ai plăşii Sulina, după 18 luni de serviciu rămâne în afară, cu sentimentul ratării carierei politice şi într-o precară situaţie financiară. Idealist, imposibil de convertit la compromisuri în dezacord cu firea sa, irascibil şi lipsit de tact, străin de micile şi marile aranjamente şi dezgustat de rapacitatea burgheziei, Macedonski rămăsese la litera principiilor democratice ale burgheziei liberale din epoca paşoptistă, văzute în puritatea lor ideală, cu o sensibilitate aparte faţă de poziţia omului de cultură în societate.
sursa: Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., București, 1979
MACEDONSKI, Alexandru (14.III.1854, Bucureşti – 24.IX.1920, Bucureşti), poet.
Familia
Dimitrie, bunicul poetului, şi fratele acestuia, Pavel, veniseră în ţară după înfrângerea răscoalei sârbilor împotriva turcilor, condusă de Karagheorghievici, la care participaseră. Se proclamau descendenţi de voievod sârb şi aduceau sângele iute şi amestecat al balcanicilor, un gust de aventură şi dorinţa de înavuţire rapidă. În 1821 fraţii Macedonski au fost printre cei cu care Tudor Vladimirescu a pornit răscoala în Oltenia, la care, se pare, au contribuit şi cu mari sume de bani.
Alexandru, fiul lui Dimitrie şi tatăl poetului, a urmat colegiul militar la Kerison, în Rusia, şi s-a dedicat carierei militare. Numele său se leagă de evenimentul cel mai însemnat al epocii: Unirea Principatelor. Căsătorit cu Maria, fiica pitarului Dimitrie Pîriianu, din autentica boierime oltenească, şi socotind neîndestulătoare nobleţea sud-dunăreană a înaintaşilor săi, tatăl, Alexandru Macedonski, şi-a confecţionat singur un arbore genealogic fantast, de descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania, mistificare în care ajunse să creadă el însuşi.
General şi ministru de Război în timpul domniei lui Al. I. Cuza (a cărui alegere ca domn o sprijinise), iubitor de fast, ducea o existenţă seniorială, puternic fixată în amintirea copiilor. După pensionarea sa înainte de vreme, chestiunea Macedonski devine pretextul unei înfruntări între partidele liberal şi conservator, generalul fiind rechemat (în ianuarie 1869) ca şef al diviziei teritoriale. Moartea sa neaşteptată, în septembrie 1869, trezeşte în familie bănuiala unei crime, pusă în legătură cu numeroasele duşmănii, pe care şi le atrăsese generalul, fire impulsivă şi dură.
În contrast cu viaţa de lux de altădată, dificultăţile de după decesul tatălui, pensia, considerată neîndestulătoare, oferită de guvern, creează la Macedonski, adolescent pe atunci, ideea persecuţiei şi a ostilităţii mediului, precum şi nostalgia onorurilor oficiale. O atare optică este întreţinută şi de mamă, fire romantică, imaginativă, frământată, chiar predispusă să dramatizeze, dominată de obsesia unei fatalităţi ireductibile, altfel femeie fină, cu o cultură franceză remarcabilă şi cu un adevărat dar al povestirii.
Începuturile literare
Macedonski a primit educaţia care se dădea pe atunci odraslelor unei familii boiereşti: în limba franceză, cu un dascăl în casă, şi, în româneşte, la gimnaziul din Craiova, unde i se certifică absolvirea clasei a IV-a (1867—1868). Colegii şi-l amintesc timid, hipersensibil, cu o sănătate şubredă, trecând adesea prin stări extatice şi de uşoară nevroză, cu o fantezie neobişnuită, avid de afecţiune. Pentru însănătoşire, dar şi pentru studii, mama îl trimite în străinătate. Adolescentul de 16 ani colindă singur Austria, Italia şi Elveţia, apoi din nou Italia. Era înscris de formă la Institutul Schewitz din Bucureşti si chiar la Facultatea de litere. Debutase în „Telegraful român” (1870) de la Sibiu cu o poezie trimisă din străinătate: Dorința poetului. În 1872 e la București pentru a-şi pregăti cel dintâi volum, Prima verba, apărut în acelaşi an.
Între timp situaţia averii familiale devine tot mai nesigură. O slujbă administrativă sau birocratică, oricare ar fi fost ea, îi trezea o adevărată repulsie lui Macedonski, atât de mândru de nobleţea originii sale. Se adaugă la aceasta credinţa în misiunea poetului, în geniul lui, care îl ridică deasupra existenţei comune. „Complexul genialoid” al poetului, altoit pe mândria sa aristocratică, se formează încă din vremea începuturilor sale literare. Câteva recenzii binevoitoare îi dau o încredere de nezdruncinat în calităţile poeziei sale.
În căutarea gloriei politice
Totuşi, în această perioadă, Macedonski îşi canalizează energia spre altă cale posibilă de dobândire a gloriei şi de împlinire a unui destin pe care şi-l voia excepţional: politica, mai ales cea antidinastică (materializare în fapt a unor mai vechi resentimente familiale contra principelui străin), îi oferea posibilităţile unei afirmări pe care o visa spectaculoasă). Macedonski intră în partidul liberal şi scoate gazeta „Oltul” (1873). Atacurile antidinastice şi enunţarea unor principii, susţinute cu impulsivitate şi inabilitate chiar împotriva propriului său guvern, atrag atenţia asupra lui. Campania continuând cu o şi mai mare energie pamfletară, Macedonski va fi judecat şi arestat pentru un articol (din „Oltul”), care cerea cu maliţiozitate publicarea unei genealogii a familiei domnitoare. Procesul şi zgomotul din jurul numelui său îi dau mari satisfacţii. Va relua în presă (în „Telegraful”, 1875) atacurile antidinastice şi va susţine idei republicane. Curând încearcă o mare dezamăgire, căci se vede şters de pe listele liberale ale candidaţilor pentru Cameră.
Macedonski intră atunci în gruparea celor nemulţumiţi de noul guvern liberal, sub conducerea lui N. Blaramberg, şi, împreună cu Bonifaciu Florescu şi Pantazi Ghica, scoate „Stindardul” (1876). Numit, după multe insistenţe, director al prefecturii judeţului Bolgrad, este silit – după câteva luni – să demisioneze. Macedonski ajunge în opoziţie şi se ridică, în „Vestea” (1877), împotriva lui C. A. Rosetti şi a „viziratului” politic al lui I. C. Brătianu. Primul, pentru a-l potoli, îl numeşte, fără să-l consulte, controlor financiar. Macedonski, care se socotea astfel retrogradat, izbucneşte în presă împotriva acestei funcţii „incalificabile”, enumerându-şi meritele de combatant liberal. Solicită lui M. Kogălniceanu postul de ataşat de legaţie, dar e numit director de prefectură la Silistra Nouă (noiembrie 1878), funcţie pe care poetul o acceptă, deşi, sigur, n-o socotea pe măsura posibilităţilor sale.
Administrator pentru o vreme ai plăşii Sulina, după 18 luni de serviciu rămâne în afară, cu sentimentul ratării carierei politice şi într-o precară situaţie financiară. Idealist, imposibil de convertit la compromisuri în dezacord cu firea sa, irascibil şi lipsit de tact, străin de micile şi marile aranjamente şi dezgustat de rapacitatea burgheziei, Macedonski rămăsese la litera principiilor democratice ale burgheziei liberale din epoca paşoptistă, văzute în puritatea lor ideală, cu o sensibilitate aparte faţă de poziţia omului de cultură în societate.
sursa: Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., București, 1979
