Când mureau, conducătorii incași erau mumificați și considerați zei pe Pământ. După căderea în fața conchistadorilor, au suferit numeroase vicisitudini, până când au dispărut din istorie. Astăzi, soarta mumiilor regale incașe este o enigmă.
Atunci când deceda un suveran incaș (considerat de supuși „fiu al Soarelui” și, prin urmare, divin), corpul său trebuia mumificat cu atenție și păstrat pentru eternitate.
Cunoaștem respectul acordat acestor mumii regale datorită mai multor cronicari care, după cucerirea spaniolă, au lăsat descrieri detaliate ale ritualurilor la care au asistat.
Sunt singurele informații pe care le avem, deoarece, din păcate, mumiile regilor Inca decedați nu au fost niciodată descoperite.
Nu se știe precis ce tehnici s-au folosit la mumificarea conducătorilor, cu toate că s-au păstrat unele referiri, cum ar fi cea a iezuitului Blas Valera:
„Când regele murea, îi îndepărtau intestinele și îi îmbălsămau corpul cu balsamul adus de la Tolu.”
Cercetătorii cred că mumiile erau realizate cu balsam de Tolu (rășină botezată astfel după regiunea peruană de proveniență), mentol, sare, tanin, diverși alcaloizi și saponine.
Chiar dacă nu știm unde se află (sau dacă mai există) mumiile regale, ne putem face o idee despre cum arătau mulțumită unor relatări de epocă. Părintele Jose de Acosta, care a avut ocazia să vadă trupul lui Inca Pachacuti (al nouălea rege) în jurul anului 1590, îl descrie astfel:
„Corpul era atât de bine păstrat cu ajutorul unei anumite rășini, încât părea viu. Ochii erau făcuți din aur și erau atât de bine așezați, încât nu mai avea nevoie de ochii naturali. Avea părul cenușiu și nimic din el nu dispăruse, de parcă ar fi murit în aceeași zi, deși în realitate moartea sa avusese loc cu zeci de ani mai înainte.”
Se pare că atunci când murea un rege, trupul său era ghemuit pe un scaun, cu genunchii strânși sub bărbie, cu bucăți de aur în gură, cu pumnii la piept și îmbrăcat în haine magnifice.
După aproximativ o lună, la finalul tuturor ceremoniilor funerare obligatorii (care includeau sacrificii umane: principalele soții și concubine ale monarhului și un copil sau un tânăr al nobilimii locale), corpul era așezat la locul său de odihnă veșnică, de obicei chiar în palatul în care trăise, unde era plasat în grija unor slujitori.
Fiecare rege avea propriul său majordom, un servitor care avea grijă de mâncarea sa. În plus, femeile aveau grijă ca insectele să nu se așeze pe defunct și să strice mumia.
Femeile se îngrijeau, de asemenea, de igiena mumiei: o spălau și îi dădeau să „bea”. Incașii credeau că era necesar să îmbrace mumiile și să le ofere mâncare strămoșilor lor pentru a păstra ordinea cosmică, pentru a avea recolte bogate și animale fertile.
Aceste mumii erau ascunse vederii oamenilor de rând tot anul, cu excepția unor ocazii speciale, când erau scoase la procesiuni și duse în Coricancha (templul Soarelui), în Cuzco, capitala, unde erau urcate pe tron.
Incașii decedați erau duși în vizită la alți foști conducători, morți și ei, și participau la banchete publice, unde „beau” cu urmașii lor.
De asemenea, mumiile îi primeau în audiență pe succesori, care se consultau cu defuncții cu privire la orice aspect al guvernării din Tahuantinsuyu (numele dat de incași imperiului lor).
Unele mumii erau folosite chiar ca ambasadori de către conducătorii incași în exercițiu, fiind trimise cu alai să negocieze tratate sau orice alt tip de înțelegere politică sau militară în orice colț al imperiului.
Odată ce spaniolii au debarcat în Lumea Nouă, slujitorii credincioși au dus mumiile monarhilor incași în locuri sigure, astfel încât acestea să nu poată fi profanate, continuând să le venereze în secret.
În 1558, avocatul spaniol Juan Polo de Ondegardo a fost numit administrator al Cuzco, iar printre obiectivele sale s-a numărat și localizarea mumiilor regilor incași.
A avut un oarecare succes în căutările sale, întrucât a descoperit mumiile unor conducători și ale consoartelor lor. Le-a adunat pe toate într-o casă, unde le-a văzut și poetul și cronicarul Garcilaso de la Vega, care povestește astfel scena:
„În cameră erau cinci cadavre ale conducătorilor Inca, trei bărbați și două femei. Corpurile erau conservate perfect. Au fost îmbrăcați așa cum fuseseră în viață. Au fost îngropați cu mâinile încrucișate la piept, stânga peste dreapta, și cu ochii coborâți, ca și cum ar fi privit spre pământ. Cadavrele cântăreau atât de puțin, încât orice indian le putea purta din casă în casă.”
După această vizită, cadavrele au fost trimise la Lima, iar viceregele Andres Hurtado de Mendoza a ordonat să le păstreze în incinta spitalului din San Andres, unde și iezuitul Jose de Acosta le-a putea vedea.
Din acel moment, există foarte puține mențiuni despre aceste corpuri; ultima datează din 1638.
Secole mai târziu, în 1937, Jose de la Riva-Aguero (istoric, prim-ministru peruan) a efectuat o anchetă pentru a afla ce s-a ales de mumii: se mai aflau încă la spital sau fuseseră mutate. Au fost descoperite mai multe cripte, însă niciuna nu conținea mumii.
În 2001, o altă expediție arheologică a încercat să descopere aceste mumii. Folosind un radar care pătrunde în sol, au găsit sub spital o criptă boltită și o groapă de gunoi din perioada colonială.
În 2005, au fost efectuate săpături în aceste locuri, dar nu s-a descoperit nicio mumie. Să fi fost îngropate mumiile regale incașe? Sau poate că au fost mutate în alt loc? Se mai găsesc ele în incinta spitalului?
Deocamdată, toate aceste întrebări sunt fără răspuns, iar soarta mumiilor marilor conducători incași rămâne o enigmă.