Blog

Tragedia comerțului transatlantic cu sclavi africani, care s-a desfășurat între secolele XVI și XIX, a primit multă atenție și a fost larg condamnată. Cam în aceeași perioadă, însă, în Marea Mediterană se desfășura un comerț cu ființe umane la fel de detestabil.

Se estimează că în jur de 1.25 milioane de europeni au fost transformați în sclavi de către corsarii berberi, iar viețile victimelor au fost la fel de tragice precum cele ale sclavilor africani.

Aceste victime sunt cunoscute drept „sclavii albi din Berberia” (sau „Barbaria”, nume derivat de la grupul etnic nord-african al berberilor).

Sclavia este unul dintre cele mai vechi tipuri de comerț practicate de oameni. Primele documentări referitoare la comerțul cu sclavi datează din perioada Codului lui Hammurabi, alcătuit în Babilon, în secolul XVIII î.e.n.

Oameni din fiecare cultură, civilizație și religie majoră au devenit sclavi sau au transformat alți oameni în sclavi.

Totuși, s-a acordat relativ puțină atenție comerțului cu sclavi înfloritor care era desfășurat de pirați sau corsari pe coasta Berberiei (cum era numită de europeni la acea vreme), în Maroc, Algeria, Tunisia și Libia, începând în jurul anului 1600, potrivit Ancient Origins.

Fără să le ajungă faptul că atacau vasele și marinarii, corsarii întreprindeau uneori raiduri în orașele de coastă din Italia, Franța, Spania, Portugalia, Anglia, Irlanda și chiar și în locuri îndepărtate, precum Țările de Jos sau Islanda.

Debarcau pe plajele nepăzite și atacau satele pe întuneric, capturând localnici. De exemplu, aproape toți locuitorii satului irlandez Baltimore au fost luați prizonieri în 1631.

Drept rezultat al acestei amenințări, multe orașe de pe coasta Mării Mediterane au fost abandonate de locuitorii lor până în secolul XIX.

Jefuirea satului Baltimore

După cum amintește revista History Ireland, raidul întreprins asupra localității Baltimore, pe coasta de sud-vest a Irlandei, a fost una dintre cele mai îngrozitoare acțiuni ale piraților berberi.

Pe 20 iunie 1631, la ora 2 dimineața, peste 200 de corsari înarmați cu muschete, bare de fier și torțe au debarcat pe țărm și s-au răspândit în tăcere, așteptând în fața ușilor căsuțelor de pe țărm și ale caselor din sat.

Când s-a dat semnalul, au intrat brusc în case, trăgându-i pe locuitori din paturile lor. 20 de bărbați, 33 de femei și 54 de copii au fost prinși,  urcați pe vase și transportați până în Alger.

La sosirea pe continentul african, irlandezii au fost cazați în niște adăposturi pentru sclavi, după care au fost expuși în fața potențialilor cumpărători, înlănțuiți și aproape goi.

De obicei, bărbații erau folosiți la muncă și femeile drept sclave sexuale, în timp ce copiii erau adeseori crescuți ca musulmani, făcând, în cele din urmă, parte din trupele de sclavi ale armatei otomane.

Ascensiunea corsarilor berberi

În secolele XIII și XIV, pirații creștini, proveniți în principal din Catalunia și Sicilia, dominau mările, constituind o amenințare constantă la adresa negustorilor.

Abia după expansiunea Imperiului Otoman în secolul XV pirații berberi au devenit o amenințare la adresa vaselor creștine.

În jurul anului 1600, pirații europeni au adus pe coasta berberă tehnici avansate de navigare și de construcție de vase, ceea ce le-a permis corsarilor să-și extindă operațiunile în Oceanul Atlantic. Raidurile au ajuns la apogeu la mijlocul secolului XVII.

Comerțul berber cu sclavi este adeseori prezentat ca fiind opera unor musulmani care capturau creștini, însă această reprezentare este mult prea simplistă.

În realitate, corsarilor nu le păsa de rasa sau de religia celor capturați. Sclavii din Berberia puteau fi albi, negri sau mulatri, catolici, protestanți, ortodocși, evrei sau musulmani.

Iar corsarii nu erau cu toții musulmani – corsarii englezi și olandezi explorau și ei apele tulburi într-o epocă în care prietenii puteau deveni inamici și inamicii prieteni într-o singură clipă.

Viața ca sclav al berberilor

Sclavii capturați de pirații berberi aveau un viitor sumbru. Mulți mureau pe vase în timpul călătoriei spre nordul Africii din cauza bolilor sau a lipsei de mâncare și apă.

Supraviețuitorii erau duși în piețele de sclavi, unde cumpărătorii îi inspectau înainte de a fi vânduți la licitație. După ce erau cumpărați, sclavii erau puși la diverse munci.

De obicei, bărbații erau supuși la muncă fizică grea, cum ar fi munca în construcții, în timp ce femeile erau folosite la muncile casei sau drept sclave sexuale.

Noaptea, sclavii erau închiși în închisori numite „bagnios”, care erau adeseori supraîncălzite și supraaglomerate. Însă cea mai rea soartă posibilă pentru un sclav era să fie trimis la vâsle, pe galere.

Vâslașii erau înlănțuiți și nu aveau voie să-și părăsească postul. Mâncatul, dormitul, defecarea și urinatul se desfășurau în locul în care erau înlănțuiți. Sclavii care nu vâsleau suficient de bine erau biciuiți pe spinarea goală.

Sfârșitul corsarilor berberi

Activitatea corsarilor a început să scadă spre finalul secolului XVII, pe măsură ce flotele europene deveneau tot mai puternice. Însă abia în primii ani ai secolului XIX, SUA și unele țări europene au început să lupte mai cu fervoare împotriva piraților berberi.

Algerul a fost bombardat frecvent de francezi, spanioli și americani la începutul secolului XIX.

În cele din urmă, după un raid anglo-olandez îndreptat împotriva orașului Alger în 1816, corsarii au fost obligați să accepte termeni care includeau încetarea practicii de a transforma creștinii în sclavi, deși comerțul cu sclavi non-europeni a fost lăsat să continue.

Ocazional, au mai avut loc incidente până când englezii au desfășurat un nou raid în Alger, în 1824. În cele din urmă, francezii au invadat Algerul în 1830 și l-au transformat în colonie.

Tunisia a fost și ea invadată de Franța în 1881. Tripoli a revenit sub control otoman direct în 1835, după care a căzut în mâinile italienilor în urma Războiului Italo-Turc din 1911-1212.

Comerțul cu sclavi de pe coasta berberă a încetat după ce guvernele europene au adoptat legi care prevedeau emanciparea sclavilor.