Blog

Când ne uităm la marile noastre orașe, cu zgârie-nori care se înalță tot mai mult, am putea fi iertați dacă am simți o urmă de mândrie pentru realizările recente ale omenirii.

Dar aparențele pot fi înșelătoare. Zgârie-norii noștri nu sunt construiți ca să dăinuie. The Shard din Londra, unul dintre cei mai înalți zgârie-nori din Europa, are o durată de viață estimată la doar 75 de ani: mulți dintre noi vor trăi mai mult decât acest monument prefabricat.

Burj al Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume, ar putea dura secole, dar necesită întreținere și reparații constante și este mai trecătoare și mai efemeră decât multe dintre cele create acum mii de ani.

Însă marile civilizații dispărute care se profilează în conștiința colectivă au construit întotdeauna în piatră. Vedem moștenirea lor în jurul nostru în fiecare zi, în Piramidele din Gizeh, în Machu Picchu, în catedralele impunătoare din Europa și în marile construcții ale romanilor.

Dar se pare că nici măcar marii pietrari ai Romei nu erau complet stăpâni pe materialele lor. Uneori, au lăsat în urmă dovezi că „au mușcat mai mult decât puteau înghiți”. Este și cazul megaliților din Baalbek.

Aceste mari blocuri de piatră, și în special trei dintre ele, numite trilitoni, ar putea fi cele mai mari cioplite vreodată. Și nu se știe cum intenționau romanii să le mute…

Mutarea pietrelor de la Baalbek

Baalbek nu este singurul loc în care astfel de pietre masive au fost folosite pentru construcții. Și alte civilizații s-au încumetat să taie megaliți și să-i folosească la construcții.

Olmecii (din America Centrală) aveau, de asemenea, abilitatea de a muta pietre masive. Aceștia se foloseau de râuri ca să transporte megaliții în aval și chiar au proiectat sisteme care puteau transporta pietrele în amonte, pentru structurile din vârful munților.

Civilizația incașă s-a bazat, de asemenea, pe templele din vârful munților și pe structuri realizate din pietre montate în tipare complexe.

Acestea erau adesea extrase din carieră la fața locului: Machu Picchu avea propria carieră în vârful muntelui, iar acolo unde acest lucru nu era posibil, cum ar fi în cazul marii fortărețe incașe de la Ollantaytambo, urmele pe care marile blocuri le-au lăsat pe fundul văii prin care au fost trase mai pot fi văzute și astăzi.

Băștinașii din Insula Paștelui și-au sculptat statuile Moai într-o singură bucată de stâncă și este posibil ca, în acest fel, să-și fi pecetluit soarta prin tăierea tuturor copacilor de pe insula lor.

Cu toate acestea, departe de aceste faimoase ruine, cea mai mare piatră cioplită din lume se găsește în Liban, la Baalbek, acolo unde se afla cândva marele oraș Heliopolis. Acesta a fost orașul roman al Soarelui.

Trilitonul de la Baalbek

Heliopolisul era odinioară plin de temple de proporții uriașe și de clădiri rezidențiale cu adevărat regale. Astăzi ne îndreptăm atenția asupra celor trei pietre masive cioplite la baza ruinelor Templului lui Jupiter / Baal.

Cele trei pietre care par din altă lume sunt denumite trilitoni. Fiecare dintre aceste pietre mari cântărește, de una singură, aproximativ 750 de tone.

Deși trilitonii au fost folosiți pentru a crea Templul lui Jupiter / Baal de către romani, este posibil ca pietrele să fi fost cioplite chiar din vremea lui Alexandru cel Mare, fondatorul orașului Heliopolis, în anul 334 î.e.n.

Modul în care pietrele au fost mutate la Baalbek nu este clar, dar mulți istorici cred că romanii – sau poate o civilizație și mai veche – au reușit „cumva” să le scoată din carieră și să le așeze la temelia templului.

Cea mai mare piatră de la Baalbek se numește Piatra Femeii Însărcinate și cântărește mai mult decât trei avioane Boeing 747 la un loc.

Cum au reușit constructorii antici să mute pietrele din carieră și să le ridice la o înălțime considerabilă este încă o enigmă.

Este clar însă că nu a fost o sarcină ușoară. Indicii suplimentare se găsesc în carieră, unde zace o a patra piatră uriașă, abandonată: s-ar părea că această ultimă piesă a fost mult prea grea pentru ca romanii – sau alți constructori – să o poată ridica.

Astăzi, piatra domină împrejurimile, o mare siluetă unghiulară care iese din pământ.

Legendele de la Baalbek

Ce putem scoate din toate aceste pietre și din legendele de la Baalbek? Cei care au cioplit pietrele trebuie să fi crezut că erau în stare și să le mute, altfel nu și-ar fi irosit eforturile în carieră la crearea monoliților.

Piatra de la Baalbek este doar o dovadă a tehnologiei pe care anticii au folosit-o pentru lucrări de asemenea anvergură, proiecte la care nici măcar inginerii de astăzi nu se încumetă.

Din nefericire, nu au rămas dovezi despre modul în care au fost mutate, iar cei mai mulți presupun că trebuie să se fi folosit abordarea tradițională: multă forță de muncă și un fel de sistem de role și scripeți.

În zona Baalbek în care a fost găsită piatra au fost descoperire și artefacte din cultura persană, din Epoca Bronzului până în perioada neolitică.

În lipsa unei explicații lumești, au apărut multe alte teorii speculative. De exemplu, mulți cred că templul de la Heliopolis a fost construit de giganții biblici, personaje ce provin, cel mai probabil, dintr-o mitologie anterioară iudaismului.

Potrivit Bibliei, primul oraș de aici a fost construit de Nimrod, care le-a ordonat uriașilor să construiască templul.

Templul a fost distrus ulterior de marele potop, catastrofă care i-a eradicat și pe giganți.

Unele seriale TV mai noi se aventurează în speculații și mai greu de „înghițit”: că a fost vorba de extratereștri, ființe care au folosit o tehnologie avansată pentru a muta aceste pietre, o nimica toată pe lângă călătoriile lor interplanetare.

Cu toate acestea, o credință comună în toate aceste legende și mituri este că a fost vorba de o sarcină pe care niciun om nu o putea realiza, ci doar ființe supranaturale sau deținătoare ale unor cunoștințe și tehnologii foarte avansate.

Mai există și teoria că acest templu a fost, de fapt, turnul Babel. Alții cred că templul – cea mai veche clădire din lume – a fost construit de criminalul biblic Cain, fiul lui Adam.

În fața acestor date, pare clar că, oricât de avansați am fi, anticii aveau niște „ași în mânecă” despre care noi habar nu avem astăzi.