Honore de Balzac: Pasiuni, ambiții, anecdote
Ambiții
„Balzac începe să scrie. Însă nu cum făceau ceilalţi, ca să câştige bani mulţi, ca să amuze, să umple un raft de bibliotecă, să ajungă subiect de conversaţii bulevardiere; el nu râvneşte, în domeniul literaturii, la un simplu baston de mareşal, ci la corona imperială.
Începe într-o mansardă. Sub nume împrumutate, vrând parcă să-şi pună puterea la încercare, el scrie cele dintâi romane. Nemulţumit de rezultat, nesatisfăcut de ce a realizat şi de ce-a obţinut, el se leapădă de meseria aceasta, serveşte timp de trei, patru ani în alte profesiuni, şade în calitate de copist în biroul unui notar, observă, savurează tot ce vede şi aude, pătrunde cu privirea în realităţile lumii – şi pe urmă începe din nou să scrie.
Visul
Visul lui Balzac, când era încă băiat, era acela de a cuceri lumea. Nu degeaba a scris el sub un portret al lui Napoleon: “Ceea ce n-a putut desăvârşi el cu sabia, voi împlini eu cu pana.”
Țintuit la masa de scris
Balzac ştie că orice devine mare numai când se concentrează asupra unui ţel, când nu se risipeşte, nu-şi împarte străduinţele în ambiţii izolate unele de altele, când pasiunea sa soarbe seva rezervată tuturor celorlalte sentimente şi se fortifică pe socoteala altora. Realitatea se agita în juru-i, trecea pe lângă dânsul, dar el nu întindea mâinile spre ea; trăia închis în camera sa, ţintuit la masa de scris.
Modul de lucru
Se culca la ora opt seara, istovit; dormea patru ore, ca să fie apoi trezit la miezul nopţii; când Parisul, lumea zgomotoasă din juru-i îşi închidea ochii arzători, când întunericul se lăsa peste vuietul străzilor, când totul dispărea în umbră şi tăcere – începea să se ivească lumea sa; el o clădea alături de cealaltă, o înjgheba din propriile ei elemente izolate, risipite; şi ore de-a rândul trăia într-un extaz febril, biciuindu-şi necontenit simţurile extenuate, stimulându-se cu cafea neagră. Astfel lucra zece, douăsprezece, uneori chiar optsprezece ore, până ce era smuls de un lucru oarecare din lumea aceasta închipuită şi readus în realitatea proprie. La niciun poet, intensitatea acestei cufundări în propria sa operă, credinţa în propriile sale visuri n-a fost vreodată mai puternică.
Anecdote
S-a umplut o carte întreagă cu anecdote care vădesc cât de mult credea el în existenţa personajelor sale, când era cufundat în beţia muncii.
Un prieten intră în cameră: Balzac se repede spre el şi-i spune consternat: “Închipuieşte-ţi, nenorocita s-a sinucis!” Abia când prietenul său, înspăimântat, se dă cu un pas înapoi, el îşi dă seama că eroina despre care vorbea, Eugenie Grandet, n-a trăit decât în universul său închipuit.
Se povesteşte despre el că, în tinereţe, când nu avea în mansarda sa decât pâine uscată pentru prânzul sărăcăcios, şi-a desenat cu cretă pe masă conturul farfuriilor şi a scris în mijlocul lor numele celor mai ales bucate – pentru ca astfel, numai prin sugestia voinţei, să simtă în pâinea uscată ce-o mesteca gustul celor mai fine şi mai scumpe mâncăruri. Şi după cum credea că savurează mâncărurile imaginare, tot astfel, el a sorbit desigur, cu sete nestăpânită, toate farmecele vieţii; le-a sorbit în elixirul cărţilor sale, amăgind astfel propria-i sărăcie cu bogăţia şi fastul personajelor sale.
Viaţa practică: încercări și eșecuri
A vrut să răzbească în viaţa practică; întâia oară când, pierzând speranţa în creaţia sa literară, a vrut să-şi însuşească puterea reală a banului şi s-a făcut speculant, întemeind o tipografie şi o gazetă. Dar cu acea ironie pe care soarta o rezervă totdeauna renegaţilor răzvrătiţi, el, care în cărţile sale cunoştea totul: loviturile jucătorilor de la bursă, rafinamentul micilor şi marilor afaceri, vicleniile cămătarilor – el, care ştia valoarea fiecărui lucru, care a creat sutelor de oameni din cărţile sale o existenţă, o carieră, făcând pe unii să câştige o avere înjghebată pe temeiuri logice şi drepte; el însuşi, care a îmbogăţit pe Grandet, Popinot, Crevel, Goriot, Bridau, Nicingen, Wehrbrust şi Gobsec, el însuşi şi-a pierdut capitalul, a eşuat în mod ruşinos… Şi nu i-a mai rămas decât aceea cumplită povară de plumb a datoriilor, pe care a purtat-o gemând pe umerii săi largi de hamal.
Pasiuni
Pentru adevăratul scriitor, orice altă pasiune decât cea a creaţiei literare este o rătăcire. “Literatul trebuie să se lipsească de femei; ele îl fac să-şi piardă timpul; trebuie să se mulţumească doar să le descrie: aceasta îl ajută să îşi formeze stilul” – aşa spunea Balzac lui Theophile Gautier.
Neostenit, s-a dedat acestei patimi a creaţiei literare, aţâţând îndelung procesul de combustie internă, zorindu-l mereu până ce flacăra izbucni şi se întinse afară, continuând să ardă până ce pieri şi el o dată cu ea. Cu fiecare carte nouă, cu fiecare dorinţă pe care o realiza prin scrisul său, viaţa sa se scurta, se sbârcea ca şi pielea de cerb din nuvela sa mistică (Peau de chagrin).
Muncă şi magie
Oricât de imensă era de fapt energia pe care trebuia s-o cheltuiască pe realizarea operei sale, prima impresie rămâne totuşi a magiei, nu a muncii – şi anume, că Balzac n-a împrumutat de la viaţă spre a-şi crea opera ci, dimpotrivă, că el a făcut vieţii un dar şi a îmbogăţit-o.
O memorie extraordinară
Cum, când şi de unde s-au adunat în cugetul lui Balzac uriaşele provizii de cunoştinţe privitoare la toate profesiunile, la toate materiile, la toate temperamentele şi fenomenele?
Trei, patru ani, în tinereţe, a încercat câteva profesiuni; a fost secretar la un avocat, apoi student, editor – dar în aceşti puţini ani a trebuit să adune într-însul tot ce ştia: cantitatea aceea uluitoare, de necuprins, a faptelor, cunoştinţele sale referitoare la toate caracterele şi fenomenele. El trebuie să fi observat mult, necrezut de mult, în anii aceştia. Privirea sa trebuie să fi avut o cumplită putere de absorbire acumulând totul înlăuntrul fiinţei sale, într-o memorie unde nimic nu se pierdea, unde nimic nu se amesteca sau se strica. În această memorie extraordinară, toate resorturile erau încordate şi se puneau imediat în mişcare, scoţând la iveală orice-i trebuia lui Balzac, când el le atingea uşor cu voinţa sau dorinţa sa.
Balzac a cunoscut totul: procesele, bătăliile, manevrele de bursă, speculaţiile imobiliare, secretele chimiei, trucurile parfumeriilor, artificiile artiştilor, discuţiile teologilor, întreprinderile gazetăreşti, culisele teatrului şi sforăriile celeilalte scene: politica.
Ambiţia lui Balzac
A fi meteorolog al curentelor atmosferice sociale, matematician al voinţei, chimist al pasiunilor, geolog al formelor primitive naţionale – a fi un savant care sondează şi ascultă cu tot felul de instrumente corpul epocii sale, a fi totodată un colecţionar al tuturor faptelor, un pictor al peisajelor şi un soldat al ideilor contemporane, aceasta este ambiţia lui Balzac. „
sursa: Stefan Zweig, Trei maeştri: Balzac, Dickens, Dostoievski, trad.: Eugen Relgis, Bucureşti, Cugetarea, f.a.
Ambiții
„Balzac începe să scrie. Însă nu cum făceau ceilalţi, ca să câştige bani mulţi, ca să amuze, să umple un raft de bibliotecă, să ajungă subiect de conversaţii bulevardiere; el nu râvneşte, în domeniul literaturii, la un simplu baston de mareşal, ci la corona imperială.
Începe într-o mansardă. Sub nume împrumutate, vrând parcă să-şi pună puterea la încercare, el scrie cele dintâi romane. Nemulţumit de rezultat, nesatisfăcut de ce a realizat şi de ce-a obţinut, el se leapădă de meseria aceasta, serveşte timp de trei, patru ani în alte profesiuni, şade în calitate de copist în biroul unui notar, observă, savurează tot ce vede şi aude, pătrunde cu privirea în realităţile lumii – şi pe urmă începe din nou să scrie.
Visul
Visul lui Balzac, când era încă băiat, era acela de a cuceri lumea. Nu degeaba a scris el sub un portret al lui Napoleon: “Ceea ce n-a putut desăvârşi el cu sabia, voi împlini eu cu pana.”
Țintuit la masa de scris
Balzac ştie că orice devine mare numai când se concentrează asupra unui ţel, când nu se risipeşte, nu-şi împarte străduinţele în ambiţii izolate unele de altele, când pasiunea sa soarbe seva rezervată tuturor celorlalte sentimente şi se fortifică pe socoteala altora. Realitatea se agita în juru-i, trecea pe lângă dânsul, dar el nu întindea mâinile spre ea; trăia închis în camera sa, ţintuit la masa de scris.
Modul de lucru
Se culca la ora opt seara, istovit; dormea patru ore, ca să fie apoi trezit la miezul nopţii; când Parisul, lumea zgomotoasă din juru-i îşi închidea ochii arzători, când întunericul se lăsa peste vuietul străzilor, când totul dispărea în umbră şi tăcere – începea să se ivească lumea sa; el o clădea alături de cealaltă, o înjgheba din propriile ei elemente izolate, risipite; şi ore de-a rândul trăia într-un extaz febril, biciuindu-şi necontenit simţurile extenuate, stimulându-se cu cafea neagră. Astfel lucra zece, douăsprezece, uneori chiar optsprezece ore, până ce era smuls de un lucru oarecare din lumea aceasta închipuită şi readus în realitatea proprie. La niciun poet, intensitatea acestei cufundări în propria sa operă, credinţa în propriile sale visuri n-a fost vreodată mai puternică.
Anecdote
S-a umplut o carte întreagă cu anecdote care vădesc cât de mult credea el în existenţa personajelor sale, când era cufundat în beţia muncii.
Un prieten intră în cameră: Balzac se repede spre el şi-i spune consternat: “Închipuieşte-ţi, nenorocita s-a sinucis!” Abia când prietenul său, înspăimântat, se dă cu un pas înapoi, el îşi dă seama că eroina despre care vorbea, Eugenie Grandet, n-a trăit decât în universul său închipuit.
Se povesteşte despre el că, în tinereţe, când nu avea în mansarda sa decât pâine uscată pentru prânzul sărăcăcios, şi-a desenat cu cretă pe masă conturul farfuriilor şi a scris în mijlocul lor numele celor mai ales bucate – pentru ca astfel, numai prin sugestia voinţei, să simtă în pâinea uscată ce-o mesteca gustul celor mai fine şi mai scumpe mâncăruri. Şi după cum credea că savurează mâncărurile imaginare, tot astfel, el a sorbit desigur, cu sete nestăpânită, toate farmecele vieţii; le-a sorbit în elixirul cărţilor sale, amăgind astfel propria-i sărăcie cu bogăţia şi fastul personajelor sale.
Viaţa practică: încercări și eșecuri
A vrut să răzbească în viaţa practică; întâia oară când, pierzând speranţa în creaţia sa literară, a vrut să-şi însuşească puterea reală a banului şi s-a făcut speculant, întemeind o tipografie şi o gazetă. Dar cu acea ironie pe care soarta o rezervă totdeauna renegaţilor răzvrătiţi, el, care în cărţile sale cunoştea totul: loviturile jucătorilor de la bursă, rafinamentul micilor şi marilor afaceri, vicleniile cămătarilor – el, care ştia valoarea fiecărui lucru, care a creat sutelor de oameni din cărţile sale o existenţă, o carieră, făcând pe unii să câştige o avere înjghebată pe temeiuri logice şi drepte; el însuşi, care a îmbogăţit pe Grandet, Popinot, Crevel, Goriot, Bridau, Nicingen, Wehrbrust şi Gobsec, el însuşi şi-a pierdut capitalul, a eşuat în mod ruşinos… Şi nu i-a mai rămas decât aceea cumplită povară de plumb a datoriilor, pe care a purtat-o gemând pe umerii săi largi de hamal.
Pasiuni
Pentru adevăratul scriitor, orice altă pasiune decât cea a creaţiei literare este o rătăcire. “Literatul trebuie să se lipsească de femei; ele îl fac să-şi piardă timpul; trebuie să se mulţumească doar să le descrie: aceasta îl ajută să îşi formeze stilul” – aşa spunea Balzac lui Theophile Gautier.
Neostenit, s-a dedat acestei patimi a creaţiei literare, aţâţând îndelung procesul de combustie internă, zorindu-l mereu până ce flacăra izbucni şi se întinse afară, continuând să ardă până ce pieri şi el o dată cu ea. Cu fiecare carte nouă, cu fiecare dorinţă pe care o realiza prin scrisul său, viaţa sa se scurta, se sbârcea ca şi pielea de cerb din nuvela sa mistică (Peau de chagrin).
Muncă şi magie
Oricât de imensă era de fapt energia pe care trebuia s-o cheltuiască pe realizarea operei sale, prima impresie rămâne totuşi a magiei, nu a muncii – şi anume, că Balzac n-a împrumutat de la viaţă spre a-şi crea opera ci, dimpotrivă, că el a făcut vieţii un dar şi a îmbogăţit-o.
O memorie extraordinară
Cum, când şi de unde s-au adunat în cugetul lui Balzac uriaşele provizii de cunoştinţe privitoare la toate profesiunile, la toate materiile, la toate temperamentele şi fenomenele?
Trei, patru ani, în tinereţe, a încercat câteva profesiuni; a fost secretar la un avocat, apoi student, editor – dar în aceşti puţini ani a trebuit să adune într-însul tot ce ştia: cantitatea aceea uluitoare, de necuprins, a faptelor, cunoştinţele sale referitoare la toate caracterele şi fenomenele. El trebuie să fi observat mult, necrezut de mult, în anii aceştia. Privirea sa trebuie să fi avut o cumplită putere de absorbire acumulând totul înlăuntrul fiinţei sale, într-o memorie unde nimic nu se pierdea, unde nimic nu se amesteca sau se strica. În această memorie extraordinară, toate resorturile erau încordate şi se puneau imediat în mişcare, scoţând la iveală orice-i trebuia lui Balzac, când el le atingea uşor cu voinţa sau dorinţa sa.
Balzac a cunoscut totul: procesele, bătăliile, manevrele de bursă, speculaţiile imobiliare, secretele chimiei, trucurile parfumeriilor, artificiile artiştilor, discuţiile teologilor, întreprinderile gazetăreşti, culisele teatrului şi sforăriile celeilalte scene: politica.
Ambiţia lui Balzac
A fi meteorolog al curentelor atmosferice sociale, matematician al voinţei, chimist al pasiunilor, geolog al formelor primitive naţionale – a fi un savant care sondează şi ascultă cu tot felul de instrumente corpul epocii sale, a fi totodată un colecţionar al tuturor faptelor, un pictor al peisajelor şi un soldat al ideilor contemporane, aceasta este ambiţia lui Balzac. „
sursa: Stefan Zweig, Trei maeştri: Balzac, Dickens, Dostoievski, trad.: Eugen Relgis, Bucureşti, Cugetarea, f.a.
