În Anglia medievală, meseria de călău era detestabilă. Nimeni nu dorea să aibă de-a face cu un gâde. Călăii nu aveau voie să meargă la biserică, iar unele școli refuzau chiar să le educe copiii.
Confruntați cu ostracizarea completă, călăii erau nevoiți să se asocieze cu persoane considerate indezirabile în societate și sfârșeau în lumea subterană, alături de prostituate, leproși și criminali. Dintr-un astfel de mediu nesuferit a apărut și Jack Ketch.
Execuția ducelui de Monmouth de către Jack Ketch, care își decapitează victima folosind un cuțit de măcelar. Gravură de Jan Luyken. Foto: Getty Images
Nu se cunosc prea multe detalii cu privire la originea lui Ketch, cu excepția faptului că a petrecut ceva timp în închisoarea Marshalsea.
Ketch a devenit călău în 1663, succedându-i răposatului Edward Dun, sub îndrumarea căruia fusese ucenic. Ketch este menționat pentru prima dată în „Proceedings of the Old Bailey” în ianuarie 1676, când a participat la execuția unui bărbat care a comis o crimă în Whitechapel, cupă care l-a ucis pe executorul judecătoresc responsabil de arestarea infractorului.
Doi ani mai târziu, apăre o broșură numită „The Plotters Ballad” („Balada complotiștilor”), în care Ketch este reprezentat într-o xilogravură care înfățișează execuția lui Edward Coleman.
În 1681, în autobiografia lui Anthony à Wood, autorul descrie cum Ketch l-a spânzurat un bărbat pe nume Stephen College timp de o jumătate de oră, după care l-a spintecat și i-a aruncat măruntaiele în foc.
Însă Ketch s-a ales cu această infamă notorietate din modul în care scotea viața din condamnați. În acele vremuri, spânzurătorile erau norma, iar decapitările erau relativ puține, fiind rezervate doar celor de rang înalt.
Prin urmare, Ketch nu avea experiență ca mânuitor de topoare, lucru pe care l-a dovedit, printr-o incompetență îngrozitoare, la decapitarea lordului William Russel, în 1683, și a ducelui de Monmouth, în 1685.
Lordul William Russel a fost un membru de frunte al Partidului Țărănesc, care avea să devină mai târziu Whig (formațiunea aristocraților). A fost unul dintre participanții la complotul de la Rye House, un plan de asasinare a regelui Carol al II-lea și a fratelui acestuia, Iacob.
Planul a fost dejucat, iar lordul Russel, împreună cu alți complotiști, au fost arestați și condamnați la moarte.
La 21 iulie 1683, lordul Russel a îngenuncheat în fața lui Ketch și și-a pus capul pe butucul călăului. Ketch a fost atât de nepriceput, încât a avut nevoie de patru lovituri de topor pentru decapitare.
Fiecare lovitură a căzut în altă parte decât pe gât, provocându-i victimei suferințe îngrozitoare. După prima lovitură, când lama toporului s-a înfipt în umărul victimei, lordul Russel a mai avut puterea să strige: „Câine, ți-am dat 10 guinee ca să mă chinui așa?!”
Lordul Russel se referea la mita pe care victimele o plăteau adesea călăului pentru o moarte rapidă, cu mai puține suferințe.
Procedura a fost atât de sângeroasă și brutală, încât a stârnit indignare chiar și în rândul publicului însetat de sânge de nobil, care asista de obicei la decapitări.
Ketch a fost nevoit mai târziu să semneze un pamflet intitulat „Scuze”, în care și-a apărat prestația susținând că lordul Russell „nu a reușit să se așeze într-o poziție cât mai potrivită pentru a primi lovitura fatală” și că, prin urmare, nu i-a putut nimeri gâtul cu toporul.
Doi ani mai târziu, în 1685, și James Scott, duce de Monmouth, a fost condamnat la moarte. Știind cum îl măcelărise Ketch pe lordul Russel, ducele i-a plătit călăului șase guinee, cu promisiunea că servitorii aveau să-i facă o nouă plată, în cazul unei execuții rapide.
În zadar… De data aceasta, Ketch a avut nevoie de șapte sau opt lovituri de topor pentru decapitare. La jumătatea execuției, frustrat, a aruncat toporul și doar amenințările gărzilor l-au convins să ducă treaba până la capăt.
În cele din urmă, Ketch a renunțat la topor și a scos din teaca de la șold un cuțit de măcelar, tăind cu el ultimele tendoane care mai țineau capul prins de corpul nefericitului duce de Monmouth.
Cronicarul John Evelyn a scris că execuția ratată de Ketch „a înfuriat atât de tare oamenii, încât dacă nu ar fi fost păzit, călăul ar fi fost rupt în bucăți”.
Execuțiile de mântuială i-au adus lui Ketch notorietatea, iar pentru următoarele două secole numele său a fost folosit ca sinonim al cuvântului călău, deși este puțin probabil ca vreunul dintre cei ce i-au călcat pe urme să dat dovadă de aceeași nepricepere groaznică.
Jack Ketch a murit spre sfârșitul lunii noiembrie 1686. Înlocuitorul lui, al cărui nume nu este cunoscut, ar fi folosit toporul pe un anume domn Samuel Johnson „în mod civilizat”.
Jack Ketch și-a găsit loc și în literatura engleză. El este menționat în romanele lui Charles Dickens și, de asemenea, a apărut în povestirea științifico-fantastică a lui C. M. Kornbluth, „The Marching Morons” (1951), și, mai recent, în „Quicksilver” (2003), de Neal Stephenson.
