Blog

Încă din copilărie, Enzo Ferrari a simțit chemarea vitezei: la vârsta de 10 ani, tatăl său, Alfredo, l-a dus să vadă o cursă de mașini în apropiere de orașul natal, Modena; din acel moment, Enzo a fost fascinat de lumea curselor auto și, în special, de competiție.

Cu toate că viața nu i-a fost ușoară, Enzo Ferrari și-a croit drum până în vârful lumii curselor auto, conducând propria echipă și, mai târziu, una dintre cele mai prestigioase mărci de automobile din lume.

Tenacitatea și determinarea sa au fost perfect reprezentate de simbolul său, „cavallino rampante”, căluțul cabrat, silueta unui armăsar dăruită de mama unui aviator legendar din Primul Război Mondial, asigurându-l că îi va aduce noroc. Și nu există nicio îndoială că femeia a avut dreptate.

Pilot, jurnalist sau cântăreț de operă

Enzo Ferrari s-a născut la 20 februarie 1898, la Modena, deși a susținut întotdeauna că ziua sa de naștere a fost pe 18 februarie: potrivit poveștii pe care îi plăcea să o spună, o ninsoare l-a împiedicat pe tatăl său să îi înregistreze nașterea până două zile mai târziu; o poveste oarecum dubioasă, deoarece mama sa îi trimitea o carte poștală cu ziua de naștere în fiecare 20 februarie.

Tatăl său, Alfredo, conducea o mică firmă de echipamente feroviare, dar adevărata lui pasiune erau mașinile. Când fiul său avea 10 ani, l-a dus să vadă o cursă lângă Modena și din acel moment tânărului Enzo i-a fost clar că vrea să fie unul dintre cele trei lucruri: pilot de curse, jurnalist sportiv sau… cântăreț de operă.

Și-a încercat prima dată norocul cu a doua opțiune, scriind câteva cronici pentru ziarul milanez Gazzetta dello Sport, când avea 16 ani.

Tatăl său ar fi vrut ca băiatul să studieze ingineria, dar viața familiei Ferrari, ca multe altele, a fost dată peste cap de Primul Război Mondial. În mai 1915, țara a intrat în conflict prin declararea războiului împotriva Austriei; în același an, Alfredo Ferrari a murit de pneumonie, iar în anul următor, Dino, fratele cu doi ani mai mare decât Enzo, s-a înrolat ca voluntar și a murit în luptă.

Un an mai târziu, Enzo a fost chemat la datorie, dar a contractat pleurezie și a fost îndepărtat de pe front. Din regimentul său de artilerie a luat însă cu el o prețioasă scrisoare de recomandare de la colonelul său, care îi aprecia talentul de mecanic.

Enzo Ferrari, de la mecanic la pilot de curse

Cu războiul terminat și cu scrisoarea de recomandare în mână, Enzo Ferrari a început să își caute de lucru în lumea care îl pasiona cel mai mult, cea a automobilelor. A început la FIAT, gigantul italian din domeniul transporturilor, care producea nu numai automobile și camioane, ci și componente pentru căi ferate și aviație.

A mers la sediul din Torino pentru a cere un loc de muncă, dar a fost respins și era cât pe ce să „arunce prosopul”; doar o întâlnire cu viitoarea sa soție, Laura Garello, l-a convins să rămână în capitala piemonteză. În cele din urmă și-a găsit de lucru ca mecanic într-o mică companie care dezmembra caroserii de mașini.

În anul următor, în timpul unei călătorii la Milano, i-a apărut o mare oportunitate la CMN, o companie care producea mașini de curse și în care prietenul său Ugo Sivocci era partener, care i-a oferit lui Ferrari un post de pilot.

Primele sale rezultate nu au fost foarte strălucite, dar chiar și așa, în anul următor a reușit să facă saltul la una dintre cele mai prestigioase companii din domeniu: Alfa Romeo, care participa la curse de expoziție. Noul său loc de muncă i-a oferit siguranța financiară de care avea nevoie pentru a se căsători cu Laura.

Nașterea căluțului cabrat

În 1923, după ce a câștigat prima ediție a circuitului Savio, a avut loc o întâlnire decisivă în viața lui Ferrari. Acolo i-a cunoscut pe contele Enrico Baracca și pe soția acestuia, contesa Paolina Biancoli; fiul lor, aviatorul Francesco Baracca, fusese un as al aviației militare italiene în timpul Marelui Război, cu 34 de avioane doborâte, înainte de a fi el însuși doborât în luptă.

Contesa i-a sugerat lui Ferrari să folosească blazonul familiei Baracca, un cal, pe care Francesco Baracca însuși îl purtase pe avionul său, susținând că îi va aduce noroc, deoarece reprezenta tenacitatea, rezistența și viteza.

Enzo Ferrari a crezut-o pe cuvânt și de atunci imaginea căluțului cabrat a devenit amuleta sa personală. Și chiar a funcționat pentru el: în 1929, Alfa Romeo i-a încredințat crearea unei echipe dedicate în întregime curselor, în care el însuși a concurat până la nașterea fiului său, Dino, în 1932.

Deși legată de Alfa Romeo, aceasta a fost sămânța echipei de curse Ferrari; nu numai că a luat parte la curse, dar s-a ocupat și de proiectarea și gestionarea mașinilor de curse.

În 1939 a decis să părăsească Alfa Romeo pentru a-și crea propria companie, Auto Avio Costruzioni, predecesoarea Ferrari: din cauza unei clauze din contractul său, nu și-a putut folosi propriul nume de familie ca nume de marcă până în 1944. La sfârșitul acestei perioade, în 1947, și-a reînființat compania și echipa de curse sub numele de Ferrari.

Ascensiunea acestei mărci în lumea curselor a fost contemporană cu declinul vechii sale case, Alfa Romeo, din cauza dificultăților economice, care l-au determinat să își reorienteze activitatea către producția de mașini de top. Din 1943, compania și-a stabilit sediul la Maranello, unde se află fabrica sa istorică, reconstruită în 1945, după ce a fost bombardată de Aliați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Enzo Ferrari a fost poreclit „Drake”, regele pirat al circuitelor

Ferrari a început curând să culeagă succes după succes, atât în curse, cât și în industrie, deși a fost mereu criticat pentru faptul că producția mașinilor sale se situa uneori la limita regulamentului: acest lucru i-a adus una dintre numeroasele sale porecle: „Drake”, cu referire la celebrul pirat englez, poreclă care a fost inventată cu ironie de rivalii săi britanici. O altă poreclă a lui, probabil cea mai cunoscută, a fost il „Commendatore”, din cauza caracterului autoritar cu care își conducea echipa.

Este posibil ca această șicană să fi fost și cauza mai multor nenorociri și a morții unora dintre piloții săi: episoade tragice, cum ar fi cel din 1957, în care au murit pilotul Alfonso de Portago, copilotul său și alte 11 persoane; se pare că mașina nu avea pneuri potrivite pentru viteza pe care o putea atinge.

Enzo Ferrari a rămas în competiții până în ultimii ani ai vieții sale (a murit în Modena, orașul său natal, unde se află astăzi Muzeul Enzo Ferrari, la 14 august 1988, la vârsta de 90 de ani). Succesele sale în curse au reprezentat, în ciuda controverselor, cea mai bună publicitate pentru companie.

Legenda urbană a disputei dintre Ferrari și Lamborghini

Interesul lor principal a fost întotdeauna cursele, dar ceea ce a făcut marca Ferrari celebră în întreaga lume a fost calitatea – și exclusivitatea – mașinilor sale. Unul dintre cele mai mari talente ale lui Enzo Ferrari a fost acela de a recruta cei mai buni designeri și tehnicieni pe care îi putea găsi, obținând rezultate care ar fi părut de neconceput pentru o companie tânără și relativ mică la acea vreme.

În plus, criza altor mărci de lux din anii 1950 i-a facilitat ascensiunea. Cu toate acestea, nu toată lumea a apreciat-o. Unul dintre aceștia a fost Ferruccio Lamborghini, un constructor de tractoare pasionat de mașini sport: el și Enzo Ferrari au avut o rivalitate acerbă, care a dat naștere câtorva legende urbane.

Una dintre cele mai celebre este aceea că, într-o zi, Lamborghini s-a înfuriat peste măsură după ce a rupt – din nou – ambreiajul unei mașini 250 GT Berlinetta (și până aici povestea este adevărată, deoarece Ferruccio era, se pare, un șofer oarecum brutal cu mașinile). Potrivit versiunii populare a acestei anecdote, Ferrucio l-a sunat pe Enzo pentru a-i spune că „mașinile lui sunt o porcărie”. Enzo, în schimb, i-a răspuns că nu era vina mașinii, ci a lui Lamborghini, care știa să conducă doar… tractoare.

Se presupune că acest argument l-a motivat pe Lamborghini să construiască o mașină sport mai bună decât Ferrari. Totuși, această poveste a fost infirmată de Paolo Stanzani, un inginer care a lucrat cu Lamborghini. Realitatea este că Ferruccio, realizând că ambreiajul din Ferrari-ul său era exact același cu cele pe care le punea în tractoare – doar că cei de la Maranello le vindeau de zece ori mai scump -, și-a dat seama că piața mașinilor sport îi putea aduce mult mai mulți bani decât cea a tractoarelor.

Deși lui Enzo nu-i plăceau în mod deosebit, în final, mașinile sport Ferrari i-au adus la fel de multă bucurie precum mașinile de curse. Două lucruri i-au fidelizat clientela: performanța și frumusețea designului.

În acest sens, roșul emblematic a devenit o carcateristică standard a mărcii Ferrari, prezentă pe unele dintre cele mai celebre mașini ale sale, cum ar fi legendarul Ferrari 250 Testa Rossa, astăzi o adevărată piesă de colecție; sau 250 GT Berlinetta, tocmai modelul discordiei cu Lamborghini și unul dintre cele mai de succes din istoria căluțului cabrat.

La un moment dat, un jurnalist l-a întrebat pe Enzo Ferrari dacă conduce o mașină de fabricație proprie, iar el a răspuns: „Nu, din păcate nu mi-o pot permite.”

În continuare, citește despre prima cursă de mașini din istorie (7 ore cu viteza „infernală” de 19 km/h), apoi află despre cârnații Volkswagen, cele mai bine vândute produse ale gigantului auto german.