Blog

Răpirea și asasinarea lui Aldo Moro, liderul creștin-democraților italieni, constituie unul dintre cele mai bizare și mai dramatice episoade din istoria modernă a Italiei, eveniment care încă generează suspiciuni cu privire la adevărații autori ai acestui act.

Trupul lui Aldo Moro a fost descoperit pe 9 mai 1978, în portbagajul unui Renault 4 roșu, la aproape două luni de la răpire. Poliția a găsit cadavrul politicianului acoperit cu o pătură.

La procesele care au urmat a ieșit la iveală că răpitorii i-au cerut lui Moro să se acopere singur cu pătura, sub pretextul că urma să fie mutat în altă ascunzătoare. De îndată ce Moro a tras pătura peste el, i-au tras 11 gloanțe în piept.

Locul în care răpitorii i-au abandonat cadavrul fusese ales strategic: se afla la 150 de metri de sediul Partidului Comunist și la 200 de metri de sediul Partidului Creștin-Democrat, formațiunea lui Moro.

Chiar și astăzi există multe îndoieli și enigme cu privire la cel mai important asasinat din istoria contemporană a Italiei.

Cine au fost atacatorii?

Era 16 martie 1978, ziua aleasă pentru inaugurarea celui de-al patrulea guvern al lui Giulio Andreotti, cu sprijinul Partidului Comunist Italian.

La ora 9:00, patru membri ai Brigăzilor Roșii, o organizație teroristă de stânga, îmbrăcați în uniforme de piloți Alitalia, au creat o ambuscadă asupra coloanei președintelui creștin-democraților, Aldo Moro.

În timpul atacului, teroriștii i-au ucis pe toți cei cinci membri ai echipei de securitate și l-au răpit pe liderul politic, ducându-l la o ascunzătoare situată la marginea Romei. Vestea a șocat întreaga țară; italienii au ieșit pe străzi la manifestații.

Răpirea lui Aldo Moro, o operațiune executată la „milimetru”, ridică în continuare multe semne de întrebare. Cu toate că i-au ucis pe toți cei cinci membri ai echipei de protecție, Moro a scăpat nevătămat (deși la autopsie a fost observată o rană la nivelul fesei, care ar fi putut fi cauzată în timpul răpirii).

Atacul a fost efectuat cu o asemenea precizie, încât este surprinzător că a fost pus în scenă de tineri fără niciun fel de pregătire militară.

Mai târziu, unele surse au dezvăluit că 49 din cele 91 de gloanțe trase în timpul ambuscadei au provenit din aceeași armă și s-a sugerat că era vorba de un membru al ‘Ndranghetta, mafia calabreză, cu conexiuni la nivelul serviciilor secrete.

Un martor a susținut că a auzit ordine strigate într-o italiană cu accent străin, iar alții au spus că au văzut doi oameni plecând de la fața locului pe o motocicletă Honda.

„Nu negociem!”

Au fost și alte elemente care au ridicat suspiciuni. În primul rând, un agent al serviciilor secrete fusese văzut pe Via Fani, locul răpirii. Când a fost descoperit, agentul a susținut că se îndrepta spre locuința unui prieten.

În al doilea rând, toate liniile telefonice din zona răpirii au căzut inexplicabil la momentul atacului, primul apel la poliție fiind realizat abia la ora 9:05.

În acele aproape două luni, 55 de zile mai exact, societatea italiană a fost dominată de o dezbatere aprinsă cu privire la următoarea problemă: „Negociem cu teroriștii sau nu?”

În schimbul eliberării lui Moro, teroriștii ceruseră eliberarea din închisoare a 16 membri ai Brigăzilor Roșii.

În timpul perioadei de captivitate, politicianului italian i s-a permis să comunice cu familia și cu oameni din cele mai înalte sfere politice. De fapt, pe 30 martie, răpitorii au permis publicarea unei scrisori pe care Aldo Moro i-a adresat-o lui Francesco Cossiga, pe atunci ministru de Interne.

În scrisorile pe care le-a trimis colegilor de partid, Moro a denunțat refuzul acestora de a negocia eliberarea sa, o poziție despre care susținea că era „influențată de alte persoane”. Doar Partidul Socialist a pledat în favoarea negocierii.

Pe 25 martie, gruparea teroristă a emis un comunicat de presă în care anunța că „se vor căuta responsabilitățile directe ale lui Aldo Moro, urmând a fi judecat pentru acestea, pe criterii de justiție proletară”.

Comunicatul a declanșat alarma în toate instituțiile și agențiile de securitate. Trebuie amintit că Moro fusese de două ori șef al guvernului și ministru al Afacerilor Externe, așa că avea informații confidențiale și cunoștea secrete de stat care ar fi putut implica servicii secrete străine și guvernele altor țări.

Rezultatul fatal

Răpirea liderului creștin-democrat a atras atenția întregii lumi. La vremea respectivă, în Italia se desfășura un joc politic care ar fi putut schimba cursul implicării americane în Europa și ar fi putut ajunge atât la serviciile secrete americane, cât și la Vatican.

De fapt, toată afacerea răpirii lui Aldo Moro părea tulbure, motiv pentru care opinia publică a manifestat suspiciuni cu privire la eforturile guvernului italian de a-i identifica pe răpitori și de a-l elibera pe politician.

Pe 18 aprilie, cazul a luat o întorsătură neașteptată. A apărut un comunicat care anunța că „președintele creștin-democraților, Aldo Moro, a fost executat prin sinucidere”. De asemenea, se menționa că trupul politicianului se afla în Lacul Duchesse, lângă orașul Cartore.

După șocul inițial, la finalul a două zile de căutări zadarnice, a apărut un nou comunicat al teroriștilor, care infirmau autenticitatea mesajului anterior, pe care îl atribuiau „specialiștilor în războiul psihologic”.

Pentru a demonstra veridicitatea afirmațiilor lor, comunicatul conținea și o fotografie cu politicianul ținând în mână ziarul La Repubblica din ziua precedentă.

În perioada în care s-a aflat în captivitate, Aldo Moro a fost ținut într-o cameră secretă camuflată în spatele unei librării cu un singur etaj de pe Via Montalcini, în Roma.

A fost păzit de șeful grupului, Mario Moretti, și de Prospero Gallinari, Germano Maccari și Anna Laura Braghetti. Marți, 9 mai 1978, Franco Tritto, asistentul lui Aldo Moro, a primit un apel în care era informat că „veți găsi cadavrul onorabilului pe Via Caetani”.

Trupul plin de gloanțe al lui Moro a fost descoperit în aceeași zi, în jurul orei 14:00, în portbagajul unei mașini. Acest deznodământ deosebit de crud punea punct unei răpiri de aproape două luni, dar dădea naștere unui mister care, iată, se întinde până în zilele noastre.

Un mister neelucidat

Vreme de mai bine de un deceniu, s-a crezut că Prospero Gallinari a fost autorul material al crimei lui Aldo Moro. În octombrie 1993, însă, Mario Moretti a mărturisit că el a fost autorul.

Alte fapte au ridicat întrebări suplimentare în caz: în timpul autopsiei și al analizei obiectelor lui Moro, în costumul politicianului a fost descoperit nisip de plajă. De asemenea, au fost descoperite câteva monede într-unul dintre buzunare.

Mai mult, în cele cinci procese organizate împotriva celor 13 membri ai brigăzii implicate nu s-au putut clarifica cele mai întunecate aspecte ale anchetei.

Doi membri au grupului nu au fost niciodată prinși, iar despre unul dintre ei se bănuiește că a fost infiltrat în grupare de serviciilor secrete italiene.

În pofida celor 13.000 de polițiști mobilizați și a zecilor de mii de percheziții la domiciliu și filtre rutiere, este surprinzător că în 55 de zile – cât a durat răpirea lui Aldo Moro – poliția italiană nu a efectuat nicio arestare.

Nu se știe nici ce s-a întâmplat cu notițele pe care Moro le-a făcut în timpul perioade de captivitate. Unele scrisori au fost secretizate la proces și date publicității abia în anii ’90.

Un alt element bizar are de-a face cu informațiile pe care Romano Prodi (care avea să devină premier al Italiei și șef al Comisiei Europene) le-a oferit autorităților cu privire la locurile în care Moro ar fi putut fi ținut ostatic.

Prodi a susținut că a primit informațiile în timpul unei ședințe de spiritism, de la unul dintre fondatorii Partidului Creștin-Democrat, Giorgio La Pira (care era mort de un an la momentul răpirii lui Moro), un spirit care i-a furnizat numele „Viterbo”, „Bolsena” și „Gradoli”.

Acuzațiile făcute de Aldo Moro împotriva colegilor săi de partid au fost foarte dure. „Sângele meu va cădea și asupra voastră”, nota politicianul într-una dintre scrisori.

Soția lui, Eleonora, care nu i-a iertat niciodată pe politicienii Giulio Andreotti, Francesco Cossiga și Benigno Zaccagnini, nu a permis organizarea funeraliilor de stat, deși a reușit să-l convingă pe Papa Paul al VI-lea să le scrie o scrisoare Brigăzilor Roșii în care a cerut eliberarea lui Aldo Moro.

În această scrisoare, Papa s-a oferit pe sine ca ostatic în schimbul lui Aldo Moro. Degeaba…

---

Iată și o carte interesantă despre acest subiect: Asasinarea lui Aldo Moro. Gennaro si Giovanni Ciancio arată că problema uciderii politicianului italian este și azi departe de a fi elucidată. Cei doi coautori prezintă o piramidă a puterii care, la patru decenii de la evenimente, are toate motivele ca împrejurările în care s-a produs crima să nu fie clarificate niciodată. Cartea este disponibilă aici.