Blog

Insula Paștelui, care aparține statului Chile, este celebră pentru statuile moai, magnifice și misterioase. Aceste figuri gigantice au fost create de indigenii Rapa Nui și se crede că reprezintă strămoși, șefi de trib și alte figuri importante din cultura lor.

Dar, pe lângă chipurile moai, pe insulă au fost descoperite și niște artefacte acoperite cu texte scrise în Rongorongo, o limbă unică, dispărută și la fel de misterioasă precum giganticele statui.

Experții cred că acest sistem de scriere – sau protoscriere – este unul dintre puținele din istorie care au fost inventate independent de alte culturi.

În secolul XIX, de pe această insulă izolată au fost adunate mai multe obiecte de lemn cu inscripții în limba Rongorongo, iar azi acestea pot fi văzute în diferite muzee din lume, între care cele din Roma, Paris, New York și Hawaii. Pe Insula Paștelui nu se mai află niciunul.

Acest alfabet pare să fi apărut brusc, în secolul XVIII, dar până azi s-a dovedit o enigmă impenetrabilă, în pofida numeroaselor încercări de descifrare.

Adevăratul mesaj al acestor simboluri este necunoscut și, în afara faptului că oferă unele informații fragmentare ce par să țină de genealogie, nimeni nu le poate citi.

La începuturi, textele erau așternute pe frunze de palmier, cu ajutorul dinților de rechin. Ulterior, scrierile Rongorongo au apărut pe bucăți de lemn. Au fost descoperite inclusiv câteva petroglife.

Textele erau scrise în direcții diferite, stil cunoscut ca bustrofedon invers. Potrivit unei interpretări, textul se citea de la stânga la dreapta, pornind de jos, și, după ce un rând era citit, tăblița de lemn trebuia întoarsă la 180 de grade pentru a se citi următorul rând.

Faptul că aceste rânduri sunt scrise „cu susul în jos” nu face decât să sporească nedumerirea. Pentru putea fi citită, tăblița trebuie manevrată ca volanul unei mașini.

Glifele înfățișează animale, oameni și plante, precum și forme geometrice. Unul dintre cele mai comune simboluri reprezintă o pasăre. Se crede că pasărea are o legătură cu zeul suprem al insulei, Makemake, fiindcă se asemănă cu simbolul acestuia, pasărea-fregată.

Există câteva bariere care fac din Rongorongo o limbă greu de descifrat: din cauză că unele dintre tăblițe au suferit deteriorări, lingviștii se confruntă cu o lipsă de simboluri. Un alt motiv este numărul limitat al tăblițelor de lemn.

Unii istorici cred că Rongorongo este o formă de protoscriere, ceea ce ar însemna că simbolurile nu au conținut lingvistic, ci sunt folosite pentru a transmite o informație obiectivă.

Prima persoană care a descoperit și documentat această scriere a fost Eugene Eyraud, care a ajuns pe Insula Paștelui la 2 ianuarie 1864, petrecând acolo câteva luni.

În notele sale, Eyraud a consemnat faptul că fiecare simbol avea un nume și că, la început, reprezenta personalități importante și strămoși. Însă, după o vreme, oamenii Rapa Nui au început să folosească hieroglifele în mod diferit, practica pierzându-și semnificația profundă.

De asemenea, se sugerează că figurile cu inscripții Rongorongo erau folosite ca decorațiuni, și nu ca parte a unui sistem de scriere.

În secolul XIX, au fost descoperite mai multe tăblițe de lemn, după ce Florentin-Etienne Jaussen, episcopul de Tahiti, a primit o scândură mică de lemn acoperită cu inscripții Rongorongo din partea insularilor convertiți la catolicism.

Episcopul a fost surprins de dar și i-a spus preotului de pe insulă, Hippolyte Roussel, să adune cât mai multe tăblițe cu putință și să încerce să le traducă. Însă Roussel nu a găsit pe nimeni care să le poată citi.

Se crede că, în ultimele două secole, cei care cunoșteau acest sistem de scriere au fost vânduți ca sclavi, au murit din cauza bolilor ori s-au mutat de pe insulă. O altă ipoteză spune că scrierea Rongorongo era sacră și că doar cei bătrâni o cunoșteau.

Unul dintre primii lingviști care au studiat scrierea a fost Thomas Barthel. Acesta susținea că simbolurile reprezentau idei și obiecte și că un singur simbol putea conține o frază întreagă, lucru care face ca traducerea să fie și mai dificilă.

Mulți istorici, arheologi, istorici ai artei și lingviști, separat sau împreună, au încercat să descifreze scrierea, însă Rongorongo de dovedește pur și simplu „o nucă prea tare”.