Cateva programe militare romanesti din perioada 1970-1985. Contracte cu China si “nevoia” de submarine.
La începutul anilor ’70, relaţiile româno-chineze nu se rezumau la o simplă colaborare politică între state. De exemplu, un document din arhiva P.C.R. ne dezvăluie faptul că membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la 17 august 1970 un acord bilateral, prin care autorităţile de la Beijing ofereau celor de la Bucureşti un ajutor tehnico-militar. Din partea României, documentul a fost semnat de generalul-colonel Ion Ioniţă, ministrul Forţelor Armate.
La şedinţa plenară a C.C. al P.C.R. din 16 decembrie 1970, Nicolae Ceauşescu a menţionat despre primirea a două credite chinezeşti, fără dobândă.[1] Primul a fost acordat în valută forte (100 milioane de dolari) în decembrie 1970 şi trebuia rambursat în perioada 1977-1979. Al doilea credit, în valoare de 200 milioane de yuani (echivalent cu 304.568.526 lei valută sau 50,7 milioane de dolari), s-a utilizat pentru achiziţionarea din R.P. Chineză a unor utilaje necesare economiei naţionale şi industriei de apărare. Acestea au fost livrate României în perioada 1971-1975 şi s-au achitat în zece rate anuale egale, în perioada 1981-1990.
În scopul derulării în condiţii bune a cooperării româno-chineze, autorităţile de la Beijing au trimis la Bucureşti un grup numeros de experţi, care a fost condus în perioada 1971-1972 de Jiang Zemin, viitor secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez (1989-2002) şi preşedinte al R.P. Chineze (1993-2003).
În luna mai 1976, prim-ministrul Manea Mănescu a trimis o scrisoare lui Hua Guofeng, omologul său de la Beijing, în care a solicitat ca partea chineză să livreze României „unele linii tehnologice, utilaje şi documentaţii tehnice necesare producerii de tehnică militară”, astfel: şase submarine mijlocii; un distrugător; documentaţie tehnică pentru un motor turboreactor (în scopul construirii în România a unui avion supersonic); documentaţii de bază şi tehnologice pentru lovituri de artilerie de diferite tipuri şi calibre (152, 100, 122 şi 130 mm); o linie de fabricaţie pentru tub cartuş din oţel, cal. 7,62 mm, model 53; o linie de fabricaţie pentru ţevi şi documentaţie tehnică pentru tunul de bord pentru avion (tun cu două ţevi jumelate, cal. 23 mm, sau cu o singură ţeavă); documentaţii de construcţie pentru un distrugător şi tancul T-55 şi „una presă de 2000 tone forţă, cu masă mobilă, similară cu cea existentă la Uzina de tancuri din Bao-Tao”.
Răspunsul autorităţilor chineze a sosit la începutul anului 1977 sub forma unei liste, în care erau oferite, printre altele: două aparate cu dublă comandă HONG-5 (o versiune a avionului sovietic de bombardament şi cercetare Il-28); utilaje şi documentaţie tehnică necesare pentru fabricarea de bombe incendiare şi fumigene ale aruncătorului cal. 82 mm; utilaje şi documentaţie pentru lovitura de artilerie cal. 122 mm; linii de fabricaţie pentru ţeava pistolului mitralieră cal. 7,62 mm şi pentru ţeava mitralierei cal. 7,62 mm; „linie completă de fabricaţie pentru matriţe şi scule din carburi metalice dure, necesară fabricaţiei prin ambutisare şi extruziune, pentru elemente cartuşe calibru 14,5 mm; linie completă de fabricaţie pentru matriţe şi scule din carburi metalice dure, necesară fabricaţiei prin ambutisare şi extruziune, pentru elemente cartuşe calibru 23 şi 30 mm; documentaţie tehnică de bază pentru afetul şi aparatul de ochire al mitralierei calibru 12,7 mm; documentaţie pentru aparatura artileristică (lunetă de observare pentru artileria A.A., telemetru stereoscopic cu scală fixă, telemetru stereoscopic cu scală mobilă pentru artileria A.A.); documentaţie tehnică pentru tratarea apelor reziduale (numai pentru azotură de plumb); documentaţie tehnică şi modele pentru baterii uscate şi semiumede etanşe”. În acelaşi timp, autorităţile de la Beijing au propus să fie menţinută modalitatea de livrare gratuită a tehnicii de luptă şi a documentaţiei pe care le ofereau României.
Ca urmare a răspunsului primit, autorităţile române au întreprins demersuri pentru materializarea cooperării între cele două state. Astfel, în perioada 22 martie – 7 aprilie 1977, la Beijing, au avut loc negocieri între o delegaţie condusă de generalul-colonel Vasile Ionel şi reprezentanţii guvernului chinez. Cu acel prilej, s-a semnat un protocol guvernamental şi au fost efectuate două schimburi de scrisori. De asemenea, s-a stabilit că „instalaţiile complete, utilajele, S.D.V.-urile şi materialele vor fi plătite în cliring, iar documentaţiile tehnice, modelele de tehnică şi două avioane de bombardament de şcoală vor fi livrate gratuit”[2].
În cursul tratativelor, reprezentanţii chinezi au anunţat că nu pot fi satisfăcute cererile româneşti referitoare la submarine (care, probabil, ar fi fost achitate în contrapartidă cu nave comerciale realizate la Galaţi sau Drobeta Turnu-Severin), utilajele solicitate pentru fabricarea tunului cal. 130 mm şi obuzierului cal. 152 mm, precum şi alte documentaţii tehnice. Totodată, vicepremierul Li Sien-Nien a declarat că „în prezent, nu pot asigura documentaţii şi utilaje pentru motorul de tip [Rolls-Royce] Spey pentru avioane supersonice, deoarece contractul încheiat cu Anglia este în curs de derulare”.
Din păcate, memoria nu l-a ajutat pe Cornel Burtică atunci când s-a confesat doamnei Rodica Chelaru. Fostul ministru al Comerţului Exterior a afirmat în mod eronat că autorităţile de la Beijing au fost de acord cu livrarea a două-trei submarine, chiar dacă acest lucru putea să fie observat de reprezentanţii statelor membre ale NATO, iar Nicolae Ceauşescu ar fi ţinut cont de acest aspect în momentul în care a hotărât să-i informeze pe chinezi, prin intermediul lui Cornel Burtică, despre faptul că doreşte să oprească operaţiunea respectivă, înainte de declanşarea ei.
Cu prilejul vizitării unei expoziţii de tehnică militară (15 octombrie 1976), Nicolae Ceauşescu a solicitat „să se urgenteze prospectarea în vederea importului de submarine. În viitor, să se prevadă construirea în ţară a unor submarine (subl.n.)”. Totodată, liderul suprem al P.C.R. dorea ca toate navele militare care urmau să fie construite în România, în perioada 1976-1980, să fie dotate cu armament autohton. De asemenea, Nicolae Ceauşescu a hotărât ca Ion Păţan şi Ioan Avram să înceapă negocierile cu companiile de specialitate din Marea Britanie şi China, în scopul obţinerii licenţei unui motor cu care să fie echipat primul avion supersonic fabricat în România (IAR-95). Este posibil ca, în momentul respectiv, liderul suprem al P.C.R. să fi renunţat la intenţia sa – exprimată în cursul unei vizite la Moscova (14-15 decembrie 1967) – de obţinere din URSS a licenţei de fabricare a motorului avionului MiG-21.
Conform îndrumării lui Nicolae Ceauşescu, autorităţile militare de la Bucureşti nu au renunţat la ideea achiziţionării din străinătate a unor submarine. Astfel, în noiembrie 1977, o delegaţie de specialişti români s-a aflat în Iugoslavia pentru a analiza oferta autorităţilor de la Belgrad: submarinul B-72. În acel moment, marina militară română avea nevoie de minim trei submarine deoarece, în caz de război, prin rotaţie, unul trebuia să fie permanent în misiune de luptă, în timp ce altul se afla în reparaţii curente, iar cel de-al treilea era pregătit pentru a înlocui în orice moment submarinul aflat în largul mării – care trebuia, la un moment dat, să fie retras pentru întreținerea curentă și verificarea stării tehnice a acestuia, precum și pentru a se acorda echipajului timp de odihnă.
Intenţia respectivă nu s-a materializat, probabil din cauza costurilor extrem de mari de achiziţionare a trei nave de luptă iugoslave. Preţul orientativ al unui submarin era de 18,3 milioane dolari, fără a include valoarea echipamentului furnizat de Uniunea Sovietică (2,5 milioane de dolari), iar prima livrare urma să aibă loc după trei ani şi jumătate de la lansarea comenzii de cumpărare.
În prezent, se cunoaşte faptul că doar două submarine de tipul „B-72” (denumite „Sava” şi „Drava”) au fost construite în Iugoslavia. Primul dintre acestea a intrat în dotarea marinei iugoslave în anul 1978, iar cel de-al doilea în 1981. Acestea aveau un deplasament de 964 tone, puteau atinge 16 noduri în deplasare submersibilă şi erau înarmate cu şase lansatoare de torpile dispuse la prova.
În paralel, Nicolae Ceauşescu a aprobat la sfârşitul anului 1977 desfăşurarea de tratative cu Franţa, în cursul anului 1978, în scopul cumpărării de submarine pentru marina militară română. Rezultatul a fost negativ şi în acest caz.
În acelaşi an, Vasile Ionel a participat, în calitate de preşedinte al părţii române, la cea de-a VI-a sesiune a „Comisiei interguvernamentale consultative tehnico-militare de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică în domeniul tehnicii militare între R. S. România şi R.P.D. Coreeană” (Phenian, 24 septembrie – 4 octombrie 1977). Cu acel prilej, autorităţile nord-coreene au manifestat un interes deosebit pentru stabilirea unei modalităţi de cooperare cu specialiştii români şi iugoslavi, în scopul fabricării în comun a avionului de vânătoare-bombardament IAR-93, precum şi acordarea de sprijin tehnic major pentru a putea produce elicopterul SA-330 „Puma” (IAR-330 H) în R.P.D. Coreeană. Cele două subiecte au fost abordate din nou de generalul de armată O Gin U, ministru al Forţelor Armate Populare ale R.P.D. Coreene, în discuţia pe care a avut-o cu Nicolae Ceauşescu (Bucureşti, 10 octombrie 1977). Liderul român a explicat oaspetelui său faptul că Marea Britanie şi Franţa erau implicate în acordarea de licenţe de fabricaţie pentru motor (în cazul IAR-93), respectiv pentru întregul elicopter. În privinţa colaborării dintre România şi R.P.D. Coreeană în domeniul aviaţiei militare, Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu faptul că toate ideile puteau fi discutate, în principiu, la nivelul miniştrilor Apărării ai celor două state, generalii Ion Coman şi O Gin U.
Potrivit documentelor existente în fosta arhivă a P.C.R., în primul semestru al anului 1979, România a exportat produse militare în valoare totală de 246,6 milioane lei valută (143,3% faţă de prevederile planului semestrial) şi a obţinut 44,4 milioane lei valută (pe relaţia cu statele socialiste – 60,3% din planul stabilit), precum şi 202,2 milioane lei valută (pe devize liber convertibile – 205,1% din plan). Principalele produse exportate au fost următoarele: 24 de transportoare amfibii blindate BTR-70, cinci aruncătoare de proiectile reactive cal. 122 mm, 100 de mitraliere antiaeriene cal. 14,5 mm (cu două ţevi), 330 de puşti mitralieră cal. 7,62 mm (model 1964), 1000 de puşti semiautomate cu lunetă cal. 7,62 mm, 100 de pistoale mitralieră cal. 7,62 mm (md. 1963), 1690 aruncătoare de grenade antitanc tip AG-7, 150 aruncătoare de grenade antitanc tip SPG-9, 40 aruncătoare de flăcări LPO-50 şi 16.489 lovituri calibru 122 mm, reactiv-explozive, pentru aruncătorul de proiectile reactive APR-122.
În cadrul analizei situaţiei militare a României de la sfârşitul anilor ’70 trebuie avut în vedere faptul că, după amânări repetate, autorităţile de la Moscova au fost de acord să vândă României un submarin modern cu propulsie clasică, „Proiect 877 E”, din clasa „Kilo” (în codul NATO). Un acord interguvernamental româno-sovietic a fost semnat la 25 iulie 1980, însă negocierile privind preţul navei de luptă, muniţiei şi pieselor de schimb, precum şi condiţiile de livrare s-au prelungit până în 1985.
Deoarece presiunile exercitate de Nicolae Ceauşescu în privinţa scurtării noului termen de valabilitate a Tratatului de la Varşovia şi în domeniul livrărilor de petrol sovietic pentru rafinăriile din România deveneau periculoase pentru politica externă a Kremlinului, este posibil ca liderii Marelui Stat Major sovietic să fi fost convinşi de Konstantin Cernenko să accepte livrarea acelei nave de luptă unui stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia care, de mai multe ori, incomodase prin politica externă pe care o promovase faţă de principalii inamici ai URSS. În acest sens, o delegaţie sovietică a ajuns în luna ianuarie 1985 la Bucureşti pentru a comunica faptul că nava de luptă dorită de multă vreme de marinarii români putea fi livrată şi, de comun acord cu partea română, s-a stabilit ca ultimele negocieri şi semnarea contractului să se desfăşoare în URSS, la sfârştul lunii mai 1985.
Se poate observa astfel o măsură de siguranţă pe care sovieticii au aplicat-o: în cazul în care preşedintele român nu accepta varianta iniţială propusă de Moscova, privind prelungirea cu 20 de ani a termenului de valabilitate a Tratatului de la Varşovia, contractul privind submarinul promis armatei române nu mai era semnat de sovietici. Şi presupunem că nu este doar o coincidenţă faptul că ceremonia semnării documentelor finale de achiziţionare a navei a avut loc la 2 iunie 1985, cu două zile înainte de expirarea perioadei iniţiale de valabilitate a Tratatului de la Varşovia.
În aceeaşi ordine de idei, se cuvine subliniat faptul că autorităţile române erau interesate în perioada 1984-1985 atât de cumpărarea acelui submarin, cât şi de achiziţionarea din URSS a 14 avioane de vânătoare MiG-29 şi, ulterior, a 24 de aparate monoloc de acelaşi tip, în scopul modernizării unui regiment de aviaţie. De asemenea, la Bucureşti se dorea fabricarea în uzinele din România, sub licenţă sovietică, a tancului T-72 (inclusiv a muniţiilor pe care le utiliza), precum şi a obuzierului autopropulsat 2S1 „Gvozdika”, cal. 122 mm.
În acelaşi timp, la Întreprinderea Mecanică Reşiţa se fabrica tunul A412 (cal. 130 mm, model 1982), sub licenţă chineză (Type 59-1, copiat după tunul sovietic M-46), fiind prevăzută realizarea a 200 de exemplare în perioada 1981-1985. Acesta putea fi utilizat în lupta la mare distanţă împotriva „grupărilor de artilerie, formaţiunilor blindate, posturilor de comandă, nodurilor de comunicaţii, precum şi împotriva tancurilor care atacă direct”. Deşi autorităţile de la Bucureşti au obţinut licenţa de fabricaţie în anul 1975, prima piesă de artilerie A412 a fost realizată în România de-abia în anul 1982. Nicolae Ceauşescu a solicitat în iulie 1983 scăderea preţului de producţie şi livrare a tunului respectiv şi, la 12 iunie 1984, acesta fusese micşorat de la 1,99 la 1,5 milioane de lei, astfel: „la materii prime şi materiale, inclusiv colaborările cu 145.434 lei, la retribuţii directe cu 17.987 lei, la cheltuieli speciale (SDV-uri şi probe) cu 108.751 lei, la cheltuieli indirecte cu 180.929 lei”. Tunul se producea la Reşiţa, fără a se recurge la importuri de piese şi subansamble.
[1] În aceeaşi perioadă, autorităţile române achitau dobânzi anuale între 7% şi 10% din valoarea sumelor primite sub formă de credite de la diferite instituţii financiare internaţionale.
[2] În anul 1979, două avioane HONG-5 (model HJ-5) au ajuns în România.
La începutul anilor ’70, relaţiile româno-chineze nu se rezumau la o simplă colaborare politică între state. De exemplu, un document din arhiva P.C.R. ne dezvăluie faptul că membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la 17 august 1970 un acord bilateral, prin care autorităţile de la Beijing ofereau celor de la Bucureşti un ajutor tehnico-militar. Din partea României, documentul a fost semnat de generalul-colonel Ion Ioniţă, ministrul Forţelor Armate.
La şedinţa plenară a C.C. al P.C.R. din 16 decembrie 1970, Nicolae Ceauşescu a menţionat despre primirea a două credite chinezeşti, fără dobândă.[1] Primul a fost acordat în valută forte (100 milioane de dolari) în decembrie 1970 şi trebuia rambursat în perioada 1977-1979. Al doilea credit, în valoare de 200 milioane de yuani (echivalent cu 304.568.526 lei valută sau 50,7 milioane de dolari), s-a utilizat pentru achiziţionarea din R.P. Chineză a unor utilaje necesare economiei naţionale şi industriei de apărare. Acestea au fost livrate României în perioada 1971-1975 şi s-au achitat în zece rate anuale egale, în perioada 1981-1990.
În scopul derulării în condiţii bune a cooperării româno-chineze, autorităţile de la Beijing au trimis la Bucureşti un grup numeros de experţi, care a fost condus în perioada 1971-1972 de Jiang Zemin, viitor secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez (1989-2002) şi preşedinte al R.P. Chineze (1993-2003).
În luna mai 1976, prim-ministrul Manea Mănescu a trimis o scrisoare lui Hua Guofeng, omologul său de la Beijing, în care a solicitat ca partea chineză să livreze României „unele linii tehnologice, utilaje şi documentaţii tehnice necesare producerii de tehnică militară”, astfel: şase submarine mijlocii; un distrugător; documentaţie tehnică pentru un motor turboreactor (în scopul construirii în România a unui avion supersonic); documentaţii de bază şi tehnologice pentru lovituri de artilerie de diferite tipuri şi calibre (152, 100, 122 şi 130 mm); o linie de fabricaţie pentru tub cartuş din oţel, cal. 7,62 mm, model 53; o linie de fabricaţie pentru ţevi şi documentaţie tehnică pentru tunul de bord pentru avion (tun cu două ţevi jumelate, cal. 23 mm, sau cu o singură ţeavă); documentaţii de construcţie pentru un distrugător şi tancul T-55 şi „una presă de 2000 tone forţă, cu masă mobilă, similară cu cea existentă la Uzina de tancuri din Bao-Tao”.
Răspunsul autorităţilor chineze a sosit la începutul anului 1977 sub forma unei liste, în care erau oferite, printre altele: două aparate cu dublă comandă HONG-5 (o versiune a avionului sovietic de bombardament şi cercetare Il-28); utilaje şi documentaţie tehnică necesare pentru fabricarea de bombe incendiare şi fumigene ale aruncătorului cal. 82 mm; utilaje şi documentaţie pentru lovitura de artilerie cal. 122 mm; linii de fabricaţie pentru ţeava pistolului mitralieră cal. 7,62 mm şi pentru ţeava mitralierei cal. 7,62 mm; „linie completă de fabricaţie pentru matriţe şi scule din carburi metalice dure, necesară fabricaţiei prin ambutisare şi extruziune, pentru elemente cartuşe calibru 14,5 mm; linie completă de fabricaţie pentru matriţe şi scule din carburi metalice dure, necesară fabricaţiei prin ambutisare şi extruziune, pentru elemente cartuşe calibru 23 şi 30 mm; documentaţie tehnică de bază pentru afetul şi aparatul de ochire al mitralierei calibru 12,7 mm; documentaţie pentru aparatura artileristică (lunetă de observare pentru artileria A.A., telemetru stereoscopic cu scală fixă, telemetru stereoscopic cu scală mobilă pentru artileria A.A.); documentaţie tehnică pentru tratarea apelor reziduale (numai pentru azotură de plumb); documentaţie tehnică şi modele pentru baterii uscate şi semiumede etanşe”. În acelaşi timp, autorităţile de la Beijing au propus să fie menţinută modalitatea de livrare gratuită a tehnicii de luptă şi a documentaţiei pe care le ofereau României.
Ca urmare a răspunsului primit, autorităţile române au întreprins demersuri pentru materializarea cooperării între cele două state. Astfel, în perioada 22 martie – 7 aprilie 1977, la Beijing, au avut loc negocieri între o delegaţie condusă de generalul-colonel Vasile Ionel şi reprezentanţii guvernului chinez. Cu acel prilej, s-a semnat un protocol guvernamental şi au fost efectuate două schimburi de scrisori. De asemenea, s-a stabilit că „instalaţiile complete, utilajele, S.D.V.-urile şi materialele vor fi plătite în cliring, iar documentaţiile tehnice, modelele de tehnică şi două avioane de bombardament de şcoală vor fi livrate gratuit”[2].
În cursul tratativelor, reprezentanţii chinezi au anunţat că nu pot fi satisfăcute cererile româneşti referitoare la submarine (care, probabil, ar fi fost achitate în contrapartidă cu nave comerciale realizate la Galaţi sau Drobeta Turnu-Severin), utilajele solicitate pentru fabricarea tunului cal. 130 mm şi obuzierului cal. 152 mm, precum şi alte documentaţii tehnice. Totodată, vicepremierul Li Sien-Nien a declarat că „în prezent, nu pot asigura documentaţii şi utilaje pentru motorul de tip [Rolls-Royce] Spey pentru avioane supersonice, deoarece contractul încheiat cu Anglia este în curs de derulare”.
Din păcate, memoria nu l-a ajutat pe Cornel Burtică atunci când s-a confesat doamnei Rodica Chelaru. Fostul ministru al Comerţului Exterior a afirmat în mod eronat că autorităţile de la Beijing au fost de acord cu livrarea a două-trei submarine, chiar dacă acest lucru putea să fie observat de reprezentanţii statelor membre ale NATO, iar Nicolae Ceauşescu ar fi ţinut cont de acest aspect în momentul în care a hotărât să-i informeze pe chinezi, prin intermediul lui Cornel Burtică, despre faptul că doreşte să oprească operaţiunea respectivă, înainte de declanşarea ei.
Cu prilejul vizitării unei expoziţii de tehnică militară (15 octombrie 1976), Nicolae Ceauşescu a solicitat „să se urgenteze prospectarea în vederea importului de submarine. În viitor, să se prevadă construirea în ţară a unor submarine (subl.n.)”. Totodată, liderul suprem al P.C.R. dorea ca toate navele militare care urmau să fie construite în România, în perioada 1976-1980, să fie dotate cu armament autohton. De asemenea, Nicolae Ceauşescu a hotărât ca Ion Păţan şi Ioan Avram să înceapă negocierile cu companiile de specialitate din Marea Britanie şi China, în scopul obţinerii licenţei unui motor cu care să fie echipat primul avion supersonic fabricat în România (IAR-95). Este posibil ca, în momentul respectiv, liderul suprem al P.C.R. să fi renunţat la intenţia sa – exprimată în cursul unei vizite la Moscova (14-15 decembrie 1967) – de obţinere din URSS a licenţei de fabricare a motorului avionului MiG-21.
Conform îndrumării lui Nicolae Ceauşescu, autorităţile militare de la Bucureşti nu au renunţat la ideea achiziţionării din străinătate a unor submarine. Astfel, în noiembrie 1977, o delegaţie de specialişti români s-a aflat în Iugoslavia pentru a analiza oferta autorităţilor de la Belgrad: submarinul B-72. În acel moment, marina militară română avea nevoie de minim trei submarine deoarece, în caz de război, prin rotaţie, unul trebuia să fie permanent în misiune de luptă, în timp ce altul se afla în reparaţii curente, iar cel de-al treilea era pregătit pentru a înlocui în orice moment submarinul aflat în largul mării – care trebuia, la un moment dat, să fie retras pentru întreținerea curentă și verificarea stării tehnice a acestuia, precum și pentru a se acorda echipajului timp de odihnă.
Intenţia respectivă nu s-a materializat, probabil din cauza costurilor extrem de mari de achiziţionare a trei nave de luptă iugoslave. Preţul orientativ al unui submarin era de 18,3 milioane dolari, fără a include valoarea echipamentului furnizat de Uniunea Sovietică (2,5 milioane de dolari), iar prima livrare urma să aibă loc după trei ani şi jumătate de la lansarea comenzii de cumpărare.
În prezent, se cunoaşte faptul că doar două submarine de tipul „B-72” (denumite „Sava” şi „Drava”) au fost construite în Iugoslavia. Primul dintre acestea a intrat în dotarea marinei iugoslave în anul 1978, iar cel de-al doilea în 1981. Acestea aveau un deplasament de 964 tone, puteau atinge 16 noduri în deplasare submersibilă şi erau înarmate cu şase lansatoare de torpile dispuse la prova.
În paralel, Nicolae Ceauşescu a aprobat la sfârşitul anului 1977 desfăşurarea de tratative cu Franţa, în cursul anului 1978, în scopul cumpărării de submarine pentru marina militară română. Rezultatul a fost negativ şi în acest caz.
În acelaşi an, Vasile Ionel a participat, în calitate de preşedinte al părţii române, la cea de-a VI-a sesiune a „Comisiei interguvernamentale consultative tehnico-militare de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică în domeniul tehnicii militare între R. S. România şi R.P.D. Coreeană” (Phenian, 24 septembrie – 4 octombrie 1977). Cu acel prilej, autorităţile nord-coreene au manifestat un interes deosebit pentru stabilirea unei modalităţi de cooperare cu specialiştii români şi iugoslavi, în scopul fabricării în comun a avionului de vânătoare-bombardament IAR-93, precum şi acordarea de sprijin tehnic major pentru a putea produce elicopterul SA-330 „Puma” (IAR-330 H) în R.P.D. Coreeană. Cele două subiecte au fost abordate din nou de generalul de armată O Gin U, ministru al Forţelor Armate Populare ale R.P.D. Coreene, în discuţia pe care a avut-o cu Nicolae Ceauşescu (Bucureşti, 10 octombrie 1977). Liderul român a explicat oaspetelui său faptul că Marea Britanie şi Franţa erau implicate în acordarea de licenţe de fabricaţie pentru motor (în cazul IAR-93), respectiv pentru întregul elicopter. În privinţa colaborării dintre România şi R.P.D. Coreeană în domeniul aviaţiei militare, Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu faptul că toate ideile puteau fi discutate, în principiu, la nivelul miniştrilor Apărării ai celor două state, generalii Ion Coman şi O Gin U.
Potrivit documentelor existente în fosta arhivă a P.C.R., în primul semestru al anului 1979, România a exportat produse militare în valoare totală de 246,6 milioane lei valută (143,3% faţă de prevederile planului semestrial) şi a obţinut 44,4 milioane lei valută (pe relaţia cu statele socialiste – 60,3% din planul stabilit), precum şi 202,2 milioane lei valută (pe devize liber convertibile – 205,1% din plan). Principalele produse exportate au fost următoarele: 24 de transportoare amfibii blindate BTR-70, cinci aruncătoare de proiectile reactive cal. 122 mm, 100 de mitraliere antiaeriene cal. 14,5 mm (cu două ţevi), 330 de puşti mitralieră cal. 7,62 mm (model 1964), 1000 de puşti semiautomate cu lunetă cal. 7,62 mm, 100 de pistoale mitralieră cal. 7,62 mm (md. 1963), 1690 aruncătoare de grenade antitanc tip AG-7, 150 aruncătoare de grenade antitanc tip SPG-9, 40 aruncătoare de flăcări LPO-50 şi 16.489 lovituri calibru 122 mm, reactiv-explozive, pentru aruncătorul de proiectile reactive APR-122.
În cadrul analizei situaţiei militare a României de la sfârşitul anilor ’70 trebuie avut în vedere faptul că, după amânări repetate, autorităţile de la Moscova au fost de acord să vândă României un submarin modern cu propulsie clasică, „Proiect 877 E”, din clasa „Kilo” (în codul NATO). Un acord interguvernamental româno-sovietic a fost semnat la 25 iulie 1980, însă negocierile privind preţul navei de luptă, muniţiei şi pieselor de schimb, precum şi condiţiile de livrare s-au prelungit până în 1985.
Deoarece presiunile exercitate de Nicolae Ceauşescu în privinţa scurtării noului termen de valabilitate a Tratatului de la Varşovia şi în domeniul livrărilor de petrol sovietic pentru rafinăriile din România deveneau periculoase pentru politica externă a Kremlinului, este posibil ca liderii Marelui Stat Major sovietic să fi fost convinşi de Konstantin Cernenko să accepte livrarea acelei nave de luptă unui stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia care, de mai multe ori, incomodase prin politica externă pe care o promovase faţă de principalii inamici ai URSS. În acest sens, o delegaţie sovietică a ajuns în luna ianuarie 1985 la Bucureşti pentru a comunica faptul că nava de luptă dorită de multă vreme de marinarii români putea fi livrată şi, de comun acord cu partea română, s-a stabilit ca ultimele negocieri şi semnarea contractului să se desfăşoare în URSS, la sfârştul lunii mai 1985.
Se poate observa astfel o măsură de siguranţă pe care sovieticii au aplicat-o: în cazul în care preşedintele român nu accepta varianta iniţială propusă de Moscova, privind prelungirea cu 20 de ani a termenului de valabilitate a Tratatului de la Varşovia, contractul privind submarinul promis armatei române nu mai era semnat de sovietici. Şi presupunem că nu este doar o coincidenţă faptul că ceremonia semnării documentelor finale de achiziţionare a navei a avut loc la 2 iunie 1985, cu două zile înainte de expirarea perioadei iniţiale de valabilitate a Tratatului de la Varşovia.
În aceeaşi ordine de idei, se cuvine subliniat faptul că autorităţile române erau interesate în perioada 1984-1985 atât de cumpărarea acelui submarin, cât şi de achiziţionarea din URSS a 14 avioane de vânătoare MiG-29 şi, ulterior, a 24 de aparate monoloc de acelaşi tip, în scopul modernizării unui regiment de aviaţie. De asemenea, la Bucureşti se dorea fabricarea în uzinele din România, sub licenţă sovietică, a tancului T-72 (inclusiv a muniţiilor pe care le utiliza), precum şi a obuzierului autopropulsat 2S1 „Gvozdika”, cal. 122 mm.
În acelaşi timp, la Întreprinderea Mecanică Reşiţa se fabrica tunul A412 (cal. 130 mm, model 1982), sub licenţă chineză (Type 59-1, copiat după tunul sovietic M-46), fiind prevăzută realizarea a 200 de exemplare în perioada 1981-1985. Acesta putea fi utilizat în lupta la mare distanţă împotriva „grupărilor de artilerie, formaţiunilor blindate, posturilor de comandă, nodurilor de comunicaţii, precum şi împotriva tancurilor care atacă direct”. Deşi autorităţile de la Bucureşti au obţinut licenţa de fabricaţie în anul 1975, prima piesă de artilerie A412 a fost realizată în România de-abia în anul 1982. Nicolae Ceauşescu a solicitat în iulie 1983 scăderea preţului de producţie şi livrare a tunului respectiv şi, la 12 iunie 1984, acesta fusese micşorat de la 1,99 la 1,5 milioane de lei, astfel: „la materii prime şi materiale, inclusiv colaborările cu 145.434 lei, la retribuţii directe cu 17.987 lei, la cheltuieli speciale (SDV-uri şi probe) cu 108.751 lei, la cheltuieli indirecte cu 180.929 lei”. Tunul se producea la Reşiţa, fără a se recurge la importuri de piese şi subansamble.
[1] În aceeaşi perioadă, autorităţile române achitau dobânzi anuale între 7% şi 10% din valoarea sumelor primite sub formă de credite de la diferite instituţii financiare internaţionale.
[2] În anul 1979, două avioane HONG-5 (model HJ-5) au ajuns în România.
:format(webp):quality(100)/https://playtech.ro/wp-content/uploads/2023/10/Stefan-Odobleja-cibernetica-3.jpg)
